Cuviosul Paisie nu a avut ucenici care să locuiască împreună cu el. Aceasta, din cauză că și-a dorit să fie el însuși „ucenic al întregii lumi”. Însă mulți monahi mergeau la el pentru a primi sfaturi, unii regulat, alții ocazional. Pe unii îi trimiteau chiar stareții lor, ca să-i ajute să treacă peste o anumită ispită. Și sunt destui monahi care, fiind gata să părăsească viața monahală, după întâlnirea cu Starețul, s-au întors în mănăstirile lor schimbați, gata să-și înceapă din nou nevoința. Cuviosul îi ajuta să-i privească cu gând bun pe ceilalți, să-și pună multe semne de întrebare despre ei înșiși și să-și înceapă din nou nevoința cu încredere în starețul lor și cu credință în Dumnezeu. Accentua asupra faptului că încrederea în stareț seamănă cu cărămida din vârful cupolei. Dacă iese această cărămidă, cupola se prăbușește. Mai ales însă accentua asupra faptului că mai presus de toate este Dumnezeu, Care în chip „smintitor” îi ajută pe cei care se afierosesc Lui cu lepădare de sine, chiar și atunci când cad „pe mâinile unui marinar în loc de căpitan”.
Odată, a venit la Stareț un monah începător, care voia să plece din mănăstirea sa, pentru că avea gânduri împotriva egumenului. Era însoțit de un proestos al mănăstirii, care făcuse multe încercări de a-i îndrepta gândul, însă fără rezultat. Dar, după ce a vorbit cu Starețul, tânărul era atât de schimbat, încât proestosul s-a întrebat uimit: „Oare ce i-o fi făcut Părintele Paisie? I-a schimbat mintea?”. S-au întors la mănăstire și, cu toate că acolo nu se schimbase nimic, monahul, izbăvit de gânduri, nu numai că a rămas, ci a și ajutat mănăstirea.
Unor monahi, care locuiau la alte chilii și care îi cereau sfatul regulat, Cuviosul nu le impunea o rânduială concretă. Îi sfătuia să aibă un program duhovnicesc și să se miște cu libertate și mărime de suflet. Îi mai sfătuia să nu aibă legături cu mulți oameni și să viețuiască liniștit și simplu, fără multe lucruri materiale. „Desfătați-vă de viața călugărească”, le spunea. „Chilia voastră să fie simplă și ascetică precum o peșteră, dar curată și smerită ca o Bisericuță. Tehnologia poate să ne ajute într-o oarecare măsură la nevoile de zi cu zi, însă nevoile se sfârșesc vreodată? O nevoie o atrage pe alta și, uite așa, nu se mai termină niciodată. Simplificați-vă nevoile și scoateți grija din viața voastră”.
Se bucura, desigur, când îi vedea pe unii că au duh ascetic, însă se îngrijea și să-i păzească de primejdia de a se considera mai buni decât alți monahi. Într-o zi, doi monahi, care îi cereau adesea sfatul, au venit la Panaguda aducând cu ei și catârul lor. Starețul a observat că aveau puțină mândrie pentru faptul că nu aveau mașină și le-a spus: „Nu vă comparați cu cei care au mașină, ci cu acei părinți din vechime care își cărau lucrurile în spate și atunci veți înțelege în ce stare vă aflați”.
Pe unii monahi, care, ca fii duhovnicești ai săi, avea dreptul să-i îndrepte, Starețul de multe ori îi certa, ba chiar și țipa la ei. Iar dacă vedea că, deși aveau dispoziție bună, nu înțelegeau, devenea și mai aspru. Ajungea, după cum spunea, cu cuțitul până la os, ca să fie mai eficientă intervenția chirurgicală. Odată, a explicat: „Să presupunem că ai o bubă mică și o rană mare. Eu văd rana și îmi dau seama că se va închide; într-adevăr, nu-i nicio problemă. Dar mai văd și că acea bubiță va duce la ceva grav. Voi însă ce faceți? Eu vă dojenesc, iar voi ziceți în sinea voastră: «Ce-o mai fi și asta? Țipă așa, pentru o nimica toată?». Da, însă eu văd evoluția pe care o va avea acest lucru și pentru aceasta strig”.
Atrăgea în mod deosebit atenția asupra duhului de jertfă, asupra nobleței duhovnicești. Pe niște monahi, care locuiau la o chilie și voiau să se mute la alta, i-a sfătuit: „Acum, când plecați, să lăsați chilia curată. De asemenea, să nu vă luați toate lucrurile, ci să lăsați cearșafuri curate și pături, astfel încât monahul care va lua chilia să poată, încă din prima noapte, să doarmă în ea. Să lăsați și pahare, farfurii și o cratiță ca să poată găti mâncare. Bani pentru chilie să nu cereți, ci să primiți atât cât vă va da; nu-i spuneți voi cât să vă dea. Nu vă neliniștiți dacă vă dă bani puțini. Restul să fie spre pomenirea părinților voștri”.
Odată, un monah, înecat de multe gânduri, îl aștepta pe Stareț lângă gardul Chiliei Panaguda. După puțin timp, Starețul s-a întors din pădure. Părea obosit, însă avea fața luminoasă. Nu i-a spus nimic monahului, nici măcar „binecuvântați”. L-a luat în chilie, în atelierul unde făcea Iconițe, a luat în mâini o pilă mare și a început să șlefuiască bucățile de lemn spunând: „Trebuie să ne jertfim, trebuie să ne ostenim, trebuie să facem răbdare… Și iarăși, trebuie să ne jertfim, trebuie să ne ostenim, trebuie să facem răbdare…”. Vreme de zece minute a repetat aceste cuvinte, iar la sfârșit a spus: „Hai, acum du-te!”. Monahul a luat binecuvântare și a plecat ușurat.
Altădată, l-a vizitat alt monah, care aproape că plângea din cauză că niște frați din mănăstirea unde locuia spuseseră despre el ceva care îl întrista. Starețul, de îndată ce l-a văzut astfel, le-a spus vizitatorilor care se aflau acolo: „Hai, voinicilor, mergeți acum, pentru că am puțină treabă”. Când au rămas singuri, înainte ca monahul să apuce să vorbească, Starețul i-a spus: „Nu ți-e rușine, măi fiule? Tu ești călugăr? Despre mine unii zic că sunt vrăjitor. Și ce să fac? Să mă supăr? Ne dă Dumnezeu un prilej ca să luăm puțină răsplată, iar noi îi dăm cu piciorul prin întristări. Fii om serios!”.
La Stareț mergeau și monahi care, din neputință omenească, se abătuseră de la rânduiala călugărească. Ascetul aspru se purta cu ei cu dragoste, îi povățuia cu răbdare, îi sprijinea vrând să le trezească mărinimia, însă îi și avertiza. „Ia aminte”, spunea, „fiindcă dacă nu te îndrepți, o să primești o palmă de la Dumnezeu”.
Pe un monah chinuit, care avea patima băuturii, îl chema să-i taie lemne și se purta cu el cu multă dragoste, pentru că era nedreptățit, nu fusese ajutat de nimeni. Odată, un ziarist i-a luat un interviu acestui monah.
— Există Sfinți aici, în Sfântul Munte? l-a întrebat.
— Eu nu sunt sfânt, a răspuns el, însă cunosc un Sfânt, pe Starețul Paisie.
— Și de ce spuneți că acesta este sfânt? A făcut vreo minune? a întrebat ziaristul.
— Minune nu l-am văzut făcând, a răspuns monahul, nici nu știu dacă ține posturi sau dacă face privegheri și rugăciuni. Însă un lucru știu. Eu, după cum vedeți, beau, mă îmbăt, iar părinții mă alungă, însă Părintele Paisie mă cheamă, în fiecare an, să-i tai lemne. Și, deși sunt mulți monahi, buni și virtuoși, care mai au și drujbă, el preferă să mă cheme pe mine, pentru că nu am alt mod de a-mi câștiga pâinea. Merg la el și mă întreabă: „Cât vrei?”. „Patru mii de drahme”, îi răspund. El îmi spune: „O să-ți dau șase mii, fiindcă ești sărac și ești om bun”. Apoi, în timp ce ceilalți mă lasă să lucrez singur, el vine și mă ajută și, din când în când, îmi spune: „Părinte, ai obosit, mai stai puțin să te odihnești”. Desigur, se îngrijește ca în acea zi să aibă conserve și vin, ca să mănânc bine. Iar când vine câte un vizitator, mă laudă și spune: „Să luați binecuvântare de la părintele”. Eu cred că acest om face aceste lucruri fiindcă este sfânt.
Acest monah, în cele din urmă, s-a îndreptat și în tot restul vieții și-a împlinit cu multă acrivie îndatoririle monahale.
Părintele Paisie nu-i lăsa pe mireni să-i judece pe monahi. Odată, un tânăr i-a spus că a văzut la Karyes un monah care stătea la cafenea. „Ascultă, fiul meu”, i-a spus Starețul, „acest om și-a lăsat familia, serviciul, averea, a venit aici, în Sfântul Munte, și se nevoiește pentru mântuirea sa. I-a rămas un obicei rău, cu care se luptă. Dacă vrei, hai să facem o înțelegere:
lasă și tu tot ceea ce a lăsat el, vino și fă-te monah, iar eu am să te las, o dată pe săptămână, să mergi la Karyes”. Tânărul și-a plecat capul rușinat și a spus: „Nu pot, Gheronda”. Astfel, marea slujire a Părintelui Paisie era să îndrepte gândurile monahilor și ale mirenilor.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul / traducere din greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos.
