Adeseori se întâmplă în viața noastră să intrăm în cuptorul încercărilor și al necazurilor. Fie din pricina noastră, fie din pricina tainei celei nedescoperite a bunătății lui Dumnezeu Care „din iconomie” le îngăduie să se petreacă, pentru folosul nostru sufletesc. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Încercările sunt cinstea ce o primește sufletul de la măreția lui Dumnezeu”. Astfel, „calea cea strâmtă și îngustă” este calea Sfinților, pe care de bună voie au pășit ca să-și manifeste dragostea lor fierbinte cea către Preabunul Dumnezeu.
Prin urmare, de ce creștinul de astăzi suferă, se neliniștește, se teme și se scârbește chiar și numai la ideea de a înfrunta ispitele și necazurile vieții? Un rol important îl joacă duhul contemporan al vremurilor lui „toate ușoare și rapide”. Duhul iubirii de sine și al iubirii de trup.
Constatare
Astăzi omul se străduiește cu toate puterile sale să micșoreze cât se poate de mult, dacă nu chiar să elimine cu totul, osteneala din viața sa. Înlesnirea și viteza tinde să devină scopul în sine al existenței noastre. Această tendință a creat în generațiile actuale o moleșeală și o trândăvie care pornește de la puterile noastre trupești și se extinde și la cele sufletești. De ce oare pustnicii de bună voie își îndurerează trupul, cu metanii, slujiri, posturi, rele pătimiri și atâtea chipuri de nevoință. Motivul este că se străduiesc să-și supună trupul duhului. Trupul caută ale sale, dar ei îl războiesc și îmblânzesc pretențiile lui. Mâncarea cu postul, odihna cu asceza, îngrijirea trupului cu neglijarea lui. Pe când omul contemporan le caută pe cele exact opuse: înlesniri, odihnă, trai bun, mâncare, somn și răzvrătire, desăvârșita odihnă a trupului. Este important să menționăm că potrivit învățăturii Părinților Bisericii, trupul este cel mai bun prieten al vrăjmașului; pârghia prin care omul este condus, cuibul patimilor.
Atunci pe bună dreptate se întreabă cineva: cum este cu putință ca duhul contemporan al moliciunii să se îmbine cu greutățile și cu suferința necazurilor și a încercărilor vieții în Hristos, care este condiția necesară pentru înfruntarea patimilor. În acest punct mulți se înșeală, odihnindu-și gândul lor care le spune că există soluție conciliantă. Singura soluție este îndemnul pe care Însuși Domnul ni-l dă: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”. Aici Domnul nu vorbește metaforic, nici nu lasă loc de interpretare. Acestea sunt gânduri și îndemnuri ale celui viclean, care caută să ne țină într-o stare de moleșeală, trupească și sufletească, de care am fost cuprinși.
De ce însă este necesară durerea în viața noastră?
Hristos este dragoste și fericire. De ce îngăduie greutățile? Domnul nostru este un Pedagog desăvârșit, Care știe doza și felul medicamentelor necesare sufletului nostru bolnav. Niciodată nu îngăduie să depășească limitele puterilor noastre, de vreme ce ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Fiindcă știe și tumoarea iubirii de sine și a iubirii de trup ce a pătruns adânc în sufletul nostru, folosește noi proceduri de intervenție, durerea și necazul, care sunt un antidot amar, dar puternic. Durerea și necazul călesc sufletul, îl trezesc din letargie și-l întăresc. Trezesc puterile sufletești pe care le avem, dar le ignorăm. Nu puțini sunt aceia care mărturisesc că în greutăți și-au cunoscut limitele.
În același timp se petrece și altceva, tainic în sufletul nostru, fără să conștientizăm neapărat îndată. Ne întărim în credință, în pronia și dragostea lui Dumnezeu. Învățăm să nu ne încredem în puterile noastre și în resursele noastre egoiste. Ci pe toate le încredințăm lui Dumnezeu și ștergem mulțime de patimi. Stresul, frica, mândria, slava deșartă, iubirea de materie, de deșărtăciune, lăcommia și celelalte. Învățăm să iubim cea mai înaltă virtute, smerenia. Apostolul neamurilor spunea: „Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu pătimirile mele”.
Astfel, încet-încet, prin necazuri și încercări, Îl urmăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, ne sfințim și ne curățim de patimi. În același timp, recunoscând această binefacere, învățăm să răbdăm noi și chiar de bună voie pătimiri, trupești și sufletești. Astfel înțelegem cuvântul care spune „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre”1. Astfel, sufletul încetează să încline spre rău și începe să caute cu stăruință binele. Își deschide larg ușa pentru a intra Mirele său. Să intre harul dumnezeiesc, „care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește”.
De aceea Sfântul Paisie spunea că încercările sunt bucurie pentru creștini. Prin ele se descoperă dragostea lui Dumnezeu către noi, dar și dragostea noastră către El. Astfel, în loc să cârtim, să ne indignăm și să ne plângem chiar și pentru eventualitatea unei încercări, să înțelegem că în spatele ei se ascunde dragostea lui Dumnezeu. În felul acesta ne vom putea ridica mai ușor crucea, de vreme ce știm că ne va fi spre bine. Căci după „furtună vine însorirea cea dumnezeiască”.
Riscul
Loviți, așadar, în piept pe vrăjmașul și înfruntați atacurile lui – orice fel de ispite – cu credința neclintită în nesfârșita milostivire a lui Dumnezeu, înarmați fiind cu arma rugăciunii și a trezviei. Și astfel, foarte repede veți vedea frica și neputința vicleniei lui. Iar voi veți primi cununa biruinței de la Dreptul Judecător. Aceasta este viața creștinilor nevoitori, viața în Hristos, cea plină de dureri și încercări, care conduce la curățirea de patimi, la unirea cu Iisus Hristos și la intrarea în cereasca Sa Împărăție! Amin.
Bucurați-vă întotdeauna, în toate mulțumiți, neîncetat vă rugați!
1. Luca 21, 19.
