Era odată un ciobănaș întristat, care avea o turmă pe un munte. Lângă un platan se afla coliba lui. Iarna o lovea zăpada, iar vara o bătea soarele. Platanul și pârâiașul limpede răcoreau pe ciobănaș.
Toată ziua își păștea oile. Seara citea de pe niște foi. Nu erau basme, ci rugăciunile mamei sale. Toată noaptea privea la stele și se întreba dacă există sau poate să existe înlăuntrul său vreo stea, vreo lumină.
Cum ar fi putut să devină lumină și, dacă Dumnezeu Care este lumină dăruiește lumina, cum de ciobănașul era încă întristat?
„Nu se justifică, se gândea el, să cred în lumină și să nu fiu lumină. Ceva trebuie să fac”.
Se gândea așadar dacă trebuia să pornească să învețe arta de a deveni lumină. A lăsat turma unui prieten de-al său, cioban și el, și și-a început îndepărtata călătorie pe cal. În prima noapte a dormit într-o colibă pe care o făcuseră vânătorii. A scos puțină brânză din traista sa și a mâncat. Dimineața s-a sculat și a început să coboare pe cealaltă parte a muntelui, ce era plină de platani și arbuști. Tot locul acela răspândea mireasmă! Ciobănașul însă căuta chipul de a deveni lumină.
Înaintând, a văzut mai jos o colibă la fel cu a sa, iar în grădină săpa cineva. Când s-a apropiat, a văzut o bătrânică.
– Bună ziua, doamnă! i-a spus el.
– Drum bun să ai, fiule! a răspuns ea.
– Ce faci acolo?
– Săp roșiile mele, fiule! Poți să mă ajuți puțin?
Cu bucurie, a răspuns flăcăul și a coborât de pe cal. Și îndată a început să sape pământul cu bucurie. Peste puțin grădina era pregătită.
– Îți mulțumesc, fiule! i-a răspuns bunicuța. Dacă vrei să te odihnești în sărăcăcioasa mea casă, poți veni acum.
– Îți mulțumesc, dar nu pot. Știi cumva cum pot să devin lumină?
Bătrânica a zâmbit și i-a spus:
– Vino și ajută și vei găsi ceea ce cauți.
Voinicul i-a mulțumit și a plecat. La primul sat de pe coama muntelui a întâlnit un bătrânel care își săpa grădina. L-a ajutat și pe acel bătrânel, iar acela la întrebarea cum poate deveni lumină, i-a răspuns la fel: „Vino și ajută!”.
„Măi să fie! a spus el în sinea lui. Doi oameni mi-au spus același lucru. Ceva înțelept trebuie să se ascundă în cuvintele lui”. A înaintat în drumul lui și a întâlnit o fetiță care plângea.
– De ce plângi, micuța mea?
– M-am tăiat și sângerează mâna mea.
Atunci ciobănașul a scos batista sa și a bandajat mâna micuței. Lacrimile ei s-au oprit și zâmbetul a apărut din nou pe chipul copilei.
Ciobănașul a continuat călătoria sa și oriunde mergea dădea ajutor oricui putea. Oamenilor și animalelor. Până într-o zi când, întorcându-se la coliba lui, l-a întâlnit pe împăratul acelui ținut, care ieșise la vânătoare.
– Bunul meu voinic, să fii sănătos! I-a spus împăratul. Cu ce te speli, de este atât de luminos chipul tău?
– Numai cu apă mă spăl.
– Vreun secret trebuie să ascunzi, fiindcă ești tot o lumină.
– În toată viața mea mi-am dorit să devin lumină și să am chip luminos. Doi oameni am întâlnit și amândoi mi-au spus: „Vino, și ajută!”. Așadar, aceasta am făcut întotdeauna.
– Bravo ție! Ai devenit lumină! Căci ce altceva este lumina, fără numai dragostea? De vreme ce nu am copii ca să las moștenitor, vino cu mine și într-o bună zi vei deveni moștenitorul meu.
După mulți ani ciobănașul a devenit un bun conducător, care învăța pe poporul său că dragostea aduce lumina…
