Fundamentalismul este un fenomen prezent în toate religiile. El reprezintă o reacție la presiunile secularismului, ale științei progresiste și ale modernizării din lumea contemporană, fiind însoțit de teama de a pierde, din cauza acestora, credința, cultura și identitatea. Fundamentalismul este un răspuns emoțional la frica de distrugere și de pierdere a religiei, motiv pentru care argumentele raționale au asupra sa un impact redus. Numeroase exemple istorice arată că dezvoltarea sa este direct legată de severitatea și agresivitatea cu care lumea seculară și modernistă tratează religia. Fundamentalismul reprezintă, astfel, o reacție falsă și dureroasă la o amenințare reală.
În Rusia secolului al XX-lea, persecuțiile împotriva Bisericii au atins proporții fără precedent, când regimul sovietic, autodeclarat secular, ateu și modernist, urmărea să elimine în mod sistematic orice religie, dar în special creștinismul și Ortodoxia. Aceasta a dus nu doar la apariția unei mulțimi de noi martiri și mărturisitori ai credinței, ci și la o creștere semnificativă a tendințelor fundamentaliste, care sunt întotdeauna alimentate de frică.
Fundamentalismul se manifestă prin construirea unui „univers propriu”, a unei „contraculturi”, unde formele, ritualurile și postulatele clare și concrete ale trecutului sunt percepute ca repere incontestabile ale Ortodoxiei și fidelității. Totul este riguros raționalizat. De exemplu, în islam, un astfel de criteriu poate fi obligativitatea tuturor femeilor de a purta burka, iar în Ortodoxia rusă, utilizarea exclusivă a limbii slavone bisericești în cult, vechiul calendar sau purtarea părului şi a bărbilor lungi de către preoți. Abaterea de la aceste norme este interpretată drept trădare, o concesie făcută lumii seculare ostile, care pare gata să distrugă credința. În acest context, nu este greu de înțeles că principalii adversari nu sunt cei din afară, ci chiar frații de credință care s-au abătut de la regulile strict definite de fundamentaliști.
În fundamentalism se regăsește puțină logică, căci acesta este alimentat de frica irațională de distrugere și se ghidează după interese de moment. Prin urmare, trebuie recunoscut faptul că fundamentalismul, în orice religie, reprezintă un păcat și o greșeală. Tot ceea ce este condus de frică duce inevitabil la ură, la dezbinări și la vrajbă, activând un reflex biologic primitiv de supraviețuire, care, chiar dacă se prezintă sub masca apărării credinței, de fapt contrazice profund esența acesteia. Din această cauză, apare o obsesie bolnăvicioasă pentru condamnări, căutarea ereziilor și a trădărilor.
Fundamentalismul nu adună niciodată cu Hristos, ci întotdeauna risipește: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine risipește” (Matei 12:30). În fundamentalism nu pot exista libertate și iubire, prin definiție, ceea ce contrazice în mod fundamental credința creștină: „Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (1 Corinteni 13:3). „Iubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că dragostea este de la Dumnezeu; și oricine iubește este născut din Dumnezeu și Îl cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,7-8).
Secularismul și modernismul lumii contemporane reprezintă, într-adevăr, un pericol pentru credință și pentru Biserică: „Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24:12). Totuşi, acest pericol trebuie înfruntat fără pierderea duhului credinței și al iubirii – ca o provocare, o ocazie de a ne schimba astfel încât să devenim mai puternici, mai bogați și mai profunzi. Propovăduirea lui Hristos, la vremea sa, a avut loc într-un context al iudaismului confruntat cu „modernismul” acelei epoci – influențele culturii elenistice și dominația Imperiului Roman.
Hristos a condamnat fariseii, care erau „fundamentaliștii” vremii, care căutau mântuirea identității religioase prin respectarea strictă a unor prescripții formale ale Legii. El nu s-a ferit să se roage în limba aramaică, să săvârșească minuni în ziua de sabat, să împartă masa cu păcătoșii și să facă alte lucruri ce păreau o abatere de la „dreapta credință”. Nu a propus salvarea prin izolarea într-un „ghetou” cultural bazat pe tradiții formale, ci a oferit o viziune radical nouă: închinarea adusă lui Dumnezeu „în Duh și în Adevăr”. Aceasta părea radicală și revoluționară pentru mulți iudei, un motiv suficient pentru a cere moartea Sa. Totuși, ceea ce Hristos a propus a fost, de fapt, o dezvăluire și o împlinire autentică a spiritului Legii, o punte între Vechiul și Noul Legământ.
Aceasta este taina profundă a înnoirii neîncetate a vieții duhovnicești: „Și să nu vă potriviți chipului acestui veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12:2). La fel au procedat apostolii și Sfinții Părinți: nu s-au închis în ghetouri, nu s-au lăsat conduși de frică și de dorința de auto-salvare, ci au privit orice încercare și provocare cu viu interes și creativitate. Au primit și au sfințit roadele bune ale fiecărei culturi, păstrând iubirea și deschiderea. Tot astfel trebuie să procedăm și noi.
Autor: Andrey Panov, „Clubul râvnitorilor pentru înnoire liturgică”
Traducere din rusă: episcop Petru Pruteanu
Sursa: http://www.teologie.net
