Preot Ioan Istrati
Suntem asaltați de mii de nimicuri în fiecare zi, încât nu mai putem vedea esența acestei vieți. Suntem sămânța între spini care se înăbușă și nu mai rodește. Ziua trece groaznic de repede.
La câteva săptămâni, reușesc să fug de aberația comunitară a orașului. La pustie. În munte. Și stau într-o liniște totală. Fără gadgeturi, fără internet. Acolo înțeleg de ce ai nevoie pentru a fi fericit și împlinit.
O bucată de pâine. O farfurie de mâncare simplă. Trei lemne în sobă să îți întrețină focul. O cană de cafea. O sticlă de apă de izvor. Atât. Timpul trece încet, domol, ai vreme de contemplat asfințitul. Te trezești noaptea să vezi cerul cu milioane de stele.
Asculți un câine lătrând în depărtare.
Și încă ceva esențial. Rugăciunea. Ai timp de vorbit cu Dumnezeu.
Atunci realizezi cât de mare e nimicnicia la care ne-am robit, cum ne-am înjugat cu moartea din chestii inutile. Cum am semnat certificatul de sclav al comodității. Și cum ne trece viața în zadar.
