Mărturia Stareței Macrina
Am să vă spun ceva care mi s-a întâmplat în timpul foametei din vremea ocupației germane. Aveam o datorie, pe care trebuia s-o înapoiez. Aveam poruncă s-o dau până la Paști. Și de aceea făceam multă economie, ca să închei cu datoria. Toată Săptămâna Mare am mâncat puțină pâine, cincizeci de dramuri[1] de pâine, pe care cu greutate o cumpăram. Băgam pâinea în apă și o mâncam. Nu aveam altceva. Vreau să vă spun ce face Dumnezeu în lipsă, în sărăcia cea mare, și cum ajută. M-a îndulcit, nu pentru că eram vrednică, ci ca să-mi arate cât este de puternic și cât de mult trebuie să-L adorăm. A sosit Sâmbăta Mare și la opt seara am mers la biserică, pentru că duhovnicul nostru ne citea devreme Faptele Sfinților Apostoli, așa cum se face în Sfântul Munte. M-am așezat într-un loc retras și mă rugam cu metanierul. Toți țineau lumânări în mâini, iar eu nu aveam nimic, nici măcar o lumânare mică. Cum să merg la „Veniți de luați lumină!” fără lumânare? Și mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce vrei, Hristoase al meu, să nu am o lumânare ca să iau sfânta lumină, să fie binecuvântat. Facă-Se voia Ta!”.
Mă plângeam lui Hristos, Îi spuneam durerea mea. Mi-am adus aminte atunci de pustnici și mă gândeam: „Oare de ce mă mâhnesc? Pustnicii în pustie nu au pâine, nici mâncare și Dumnezeu se îngrijește de ei. De mine oare nu se va îngriji? Dacă va vrea Dumnezeu îmi va trimite oameni și-mi vor aduce și mie ceva, va lumina pe cineva să-mi aducă și mie o lumânare”. Și deodată văd o femeie că vine spre mine și mă întreabă:
– Nu ai lumânare?
– Nu am, i-am răspuns.
– Într-o astfel de zi să nu ai lumânare, se mira femeia. E ziua Învierii și nu ai lumânare?
– Dacă vrei, adu-mi o lumânare de la pangar și eu îți voi plăti, i-am spus. Acum nu am bani, dar ți-i voi da cealaltă săptămână.
– Lasă, copilul meu, cum să mi-o plătești? Îți voi cumpăra eu o lumânare.
A mers și mi-a adus o lumânare. Atunci m-a cuprins o tristețe și mă gândeam: „Mai bine ar fi dacă aș merge cu pustnicii, să prăznuiesc cu ei acolo departe, unde nu merge nimeni să le ducă ceva”.
Atunci duhovnicul rânduise ca după Înviere, de îndată ce intram în biserică, să ne închinăm la icoana Învierii. De îndată ce m-am închinat mi s-a părut că Sfânta Înviere a intrat în inima mea. Și îndată am auzit un glas atât de puternic, de parcă erau deschise toate radiourile din lume, care spunea: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”[2]. Auzeam înlăuntrul meu Evanghelia Învierii, fără s-o rostească preotul, și am leșinat. Nu am mai simțit nimic, nici măcar când m-au ridicat. Când mi-am revenit aceste cuvinte răsunau în urechile și în inima mea și mi-a venit o săturare, ca și cum aș fi mâncat ouăle, brânza și carnea din întreaga lume. Și mă simțeam ca și cum nu eram în biserică. Nu știu câtă vreme am fost leșinată, dar cuvintele acestea rămăseseră întipărite în sufletul meu. Am auzit acest glas frumos toată pe durata slujbei și aceste cuvinte mi-au adus o săturare. Așa cum te simți atunci când mănânci pe săturate, întocmai așa mă simțeam și eu, după care mi-a venit un gând, care-mi spunea: „Iată și Părinții din pustie care nu mănâncă, care nu gustă nimic, o astfel de săturare simt”. Un glas îmi spunea aceste cuvinte și nu vă pot descrie ce cuvinte nespuse îmi îndulceau sufletul și ce mireasmă și gust negrăite simțeam, ca și cum aș fi mâncat mierea și dulciurile din întreaga lume. Și cu toate că în Săptămâna Mare mă istovisem din pricina nemâncării și a lipsei, după aceea am primit putere. Mă simțeam așa cum se simte un om puternic.
Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).
Fragment din cartea Cuvinte din inimă – Stareța Macrina Vassopoulos
[1] Veche unitate de măsură pentru greutate egală cu 3,18-3,23 grame.
[2] Ioan 1, 1.
