Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.
Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.
Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii.
Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea, nu va desrădăcina patima.
„Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint”(1 Timotei 6, 10). Dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.
Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuiesc urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor. Din pricina lor ni s-a poruncit, „să nu iubim lumea şi cele din lume”(1 Ioan 2, 15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.
Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă, sau plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru dreptate.
Când auzi pe Domnul zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine”(Luca 14, 33), nu înţelege cuvântul acesta numai despre averi, ci şi despre toate lucrurile păcatului.
Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo.
Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce-i vin asupră-i. Iar cel ce ţine minte răul, încă nu s-a rugat curat.
Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.
Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi suferă împreună cu cel ce nu-l are, îşi păstrează darul prin împreună-pătimire; iar cel mândru şi-L va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.
Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce S-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.
Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.
Începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele. Când săvârşeşti fapte virtuoase, adu-ţi aminte de Cel ce a zis: „Fără de mine, nu puteţi face, nimic”(Ioan 15, 5).
Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava deşartă şi prin plăcere cele rele.
Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cel ce se luptă cu cei dintâi e rănit de cei de al doilea.
Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.
Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.
Scriptura zice că „iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”(Proverbe 15, 11). Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.
Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a minţii tale.
Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuţile, săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.
Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.
Nu zice că se poate câştiga virtutea fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită.
De vrei să primeşti laudă de la oameni, iubeşte mai întâi mustrarea pentru păcate.
Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului, va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, uşor va cădea.
Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.
Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.
Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.
Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice.
Să nu dispreţueşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde niciun gând.
Când vezi vreun gând că-ţi făgădueşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, şi anume nu numai când o auzim, ci când o şi primim.
Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul.
Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.
De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va”(Luca 14, 2).
Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătăţile viitoare, şi nicicând descurajurea nu-ţi va moleşi nevoinţa.
Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care mocneşte înăuntru.
Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. Ε drept că s-a scris: „Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi”. Dar tot aşa s-a scris: „Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi”(2 Timotei 3, 12).
