,

Cuvinte (III)

Mai 1979[1]

Când te gândești ce frumusețe avem! Ce frumusețe avem în Mănăstire! Iar noi cum trebuie să fim în Mănăstire? Să zboare inima noastră, să zboare. Să nu cârtim și să nu „concureze” una cu alta; toți să slujim pentru dragostea lui Hristos. Trebuie să ne ostenim pentru a-L vedea pe Hristos. Așa cum făceau Sfinții care se sculau noaptea și luau rufele bolnavilor și le spălau, apoi umblau toată noaptea și-i slujeau pe bolnavi, pe săraci. Și asta pentru că în lăuntrul lor aveau dumnezeiasca dragoste. Dacă nu ne ostenim, nu-L dobândim pe Hristos. Adică este trebuință de silire, fără numai dacă vreuna este bolnavă și nu poate. Cum își așterne cineva, așa va dormi. A lucrat ore suplimentare? Mai mult va lua.

Pe cel care se ostenește nu-l va lăsa Dumnezeu. Îi umple cufărul cu bani, îl umple cu virtuți. Și toate acestea le va lua cu el atunci când va merge la Cer. Ce frumos! Nu se ostenește cineva nici pentru Stareță, nici pentru Stareț, ci pentru Maica Domnului. Dacă se va gândi că o face pentru Maica Domnului, nu numai că o va face din toată inima, cu râvnă, ci va linge cu limba pardoseala întregii Mănăstiri. Câtă bucurie are atunci Maica Domnului! Mult se bucură. Rânduială și ordine. Ce lucru frumos! Și toate acestea sunt răsplătite de Maica Domnului. Cel ce face primește mult Har. Iar când face fiecare lucru cu smerenie, spune: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere și fac. Acesta nu este al meu, ci al lui Dumnezeu. Și pentru fiecare osteneală pe care o depune, Dumnezeu îl răsplătește. Pe nimeni nu lasă nerăsplătit. Ne plătește cu dărnicie. Acum însă nu le vedem, ci le vom vedea în Cer. De pildă, la cea care se ostenește mai mult în ascultarea sa vom merge două-trei s-o ajutăm, ca să nu se revolte sufletul ei. Să avem promptitudine una față de cealaltă.

Omul când are Rugăciunea, nu se poate manifesta nici prin strigăte, nici prin gesturi și schimonoseli. Harul lui Dumnezeu, care lucrează în sufletul său, îl face blând, smerit și cu inima zdrobită. Dar fiindcă uităm să rostim Rugăciunea, ne mâniem și vorbim în deșert. Când omul are Rugăciunea în inima sa, simte o dulceață care nu se poate descrie. Oare, a avea o caramelă în gură și a simți mereu dulceața ei, este la fel cu a vorbi în deșert? Cel care rostește Rugăciunea mănâncă altă hrană, se hrănește cu altceva, cu Harul lui Dumnezeu. Dar el este alungat de vorbirea în deșert. Mai ales văicăreala și discuțiile curmă comuniunea cu Dumnezeu, și astfel vine tulburarea și nerăbdarea. Uneori se înfurie una și-i spune ceva alteia, iar aceea, împovărată fiind de gândurile ei și străduindu-se să se elibereze de ele, când se mai împovărează și de către cealaltă, atunci se răspândește răul și nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Apoi se revoltă în sufletul ei și nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place și nicăieri nu mai poate afla odihnă. De aceea, este trebuință să avem smerenie în suflet. Când ne smerim, atunci ne mântuim. Prin smerenie Dumnezeu ne va da mult Har. Prin Rugăciune, cel ce o lucrează primește dumnezeiasca mângâiere și trăiește măreții cerești.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că omul trebuie și aici să simtă dumnezeiescul Har, pentru ca să-L vadă în Cer pe Dumnezeu. Avem toate mijloacele și de aceea trebuie să ne nevoim, să ne desfătăm de Dumnezeu. Mănăstirea are o frumusețe deosebită. Oamenii care vin aici simt o mireasmă duhovnicească. Nu știu dacă o simțiți și voi în inimile voastre. Multă frumusețe are. Oriunde s-ar întoarce cineva, mireasmă, oriunde ar merge, mireasmă ca de flori. Când omul are pe Dumnezeu înlăuntrul sufletului său, când desparte cele bune de cele rele și le aruncă pe cele rele din sufletul său, atunci crede că peste tot sunt flori. Și spune: „Aici sunt violete? Dincolo, zambile? Aa, aici sunt crini? Și mai încolo busuioc?”. Când se face pregătirea pentru Ierusalimul de sus, sufletul simte Mănăstirea ca un Rai pământesc. Și adună una și alta, de aici și de dincolo, nevoința, mâhnirea, răbdarea și hai!, sufletul pleacă. Își ia sacul plin și pleacă plin de bucurie. Ce nevoie mai are? Nici de moarte nu se mai teme, nici de trăsnete, nici de bombardamente, de nimic nu se mai teme. Și asta pentru că sufletul este gata și zice: „Hristoase al meu, Te-am odihnit, acum ia-mă!”.

Când cineva merge la ascultarea sa și nu răspunde împotrivă, ci spune „Să fie binecuvântat” și „Iertați!”, simte fericire. Nici întristare, nimic… Devine un om liber. Se face așa cum spun mirenii când vin la noi: „Ce frumos! O bucățică de Rai e aici”. Și așa este. Nu-și dă seama dacă este aici pe pământ, pentru că, atunci când cineva are contemplația duhovnicească, vede Cerul. Așa le mărește Dumnezeu. Face mintea în întregime lumină, în întregime bucurie. Privește o floare mică, însă el o vede mare. Dumnezeu îi face mintea atât de luminată, încât spune: „Sunt în Rai”. Nu-i lipsește nimic, nici pe pământ, nici în Cer. Dar când mereu ne văicărim, vorbe-ncolo, vorbe-ncoace, pălăvrăgeală, ba una, ba alta, pleacă Dumnezeu din sufletul nostru și de aceea nu aflăm odihnă nicăieri și vedem greșelile altora.

Când avem în mintea noastră grija cum să ne bucurăm de Mirele nostru, cu ce ne va împodobi, ce ne va da, devenim ca și copiii cei mici, care spun: „Ce daruri ne va aduce tatăl nostru acum? Ne va aduce fustițe, ne va aduce aceea sau cealaltă?”. Așa cum fac copiii cei mici și așteaptă ca tatăl lor să le aducă diferite mărunțișuri, tot astfel simte și sufletul. Ca un copil mic Îl vede pe Tatăl lui cum îi aduce daruri. Și iată, încărcat cu daruri, Hristos îți spune: „Vino, copilașul meu, întinde-ți mâinile, întinde-ți poala și primește-le! Toate sunt ale tale. Eu ți le dăruiesc”. Câtă bucurie! „Dulceață vrei? Ți-o voi da. Schimbare lăuntrică vrei? Ți-o voi da. Fericire vrei? Ți-o voi da. Flacără dumnezeiască și desfătare duhovnicească, încât să nu le poți suporta? Ți le voi da. Și ce oare nu-ți pot da?”. Nu este frumos să trăiască astfel în Mănăstire? Nu există o viață mai înaltă. Va spune: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să lucrez pentru Tine, căci nu am făcut nimic pentru Tine. Dă-mi ani, dă-mi sănătate, dă-mi aripi ca să zbor spre Tine”. Însă noi, prin văicăreală, îndepărtăm Harul lui Dumnezeu, Care vine și se apropie de noi. Alungăm Harul lui Dumnezeu și Dumnezeu pleacă. Lenevia noastră lăuntrică le face pe toate grele și anevoioase. „S-o facă aceea, de ce s-o fac eu?”, ne spune gândul.

Ah, ce frumos este să trăiască cineva în raiul pământesc, să se bucure și să se veselească! Face aripi omul, se bucură și se veselește. Credeți-mă! Și spun: „Dumnezeul meu, dăruiește-mi sănătate; fă-mă așa cum eram mai înainte, când nu băgam seama de mine însumi, ca să le fac pe toate”. Dar mă gândesc că dacă voi le voi face pe toate, voi zăcea la pat și cine știe ce necaz și ce rău vă va ajunge. De mine nu țin seama, dar pe voi nu vreau să vă ostenesc. Înlăuntrul meu zboară ceva, un porumbel zboară; vreau să zbor și să le fac pe toate, dacă aș putea. Nu o spun pentru a mă făli, ci o spun spre slava lui Hristos. De aceea sănătatea este pentru om lucrul cel mai de preț; să facă cineva toate ostenelile și să-L vadă pe Dumnezeu. În mijlocul ostenelii este Dumnezeu. În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are măreție.

Iunie 1979

            Ce lucru frumos este ca monahia să aibă ascultare curată! Aceasta este măreția ascultătorului. Să facă ascultare oarbă și să simtă Harul lui Dumnezeu în sufletul său. Să recunoască greșeala și să nu se îndreptățească. Dacă nu se depărtează cineva de toate, nu se vede pe sine. Când încep șoptirile, ce face unul și ce face celălalt, monahul se abate de la calea sa. Se umplu mănăstirile, dar cine se va mântui? „Mulți sunt cei chemați, dar puțini cei aleși”[2]. Și începe cleveteala monahiilor asupra Stareței și spune: „Eu am cunoștințe și așa cum spun eu este corect, iar nu așa cum crede Stareța”. Dumnezeu nu vrea deșteptăciune. Ci numai să-L adori și să-L ai aproape de tine în chip gânditor. Omului care îl are pe Dumnezeu aproape în chip gânditor, Dumnezeu îi dăruiește înțelepciune duhovnicească și discernământ. Altfel, ajunge la nesimțire și-și neglijează îndatoririle, neglijează „rugăciunea”. Vezi că apărut o ispită? Este datorită neascultării. Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său. Când cineva simte ascultarea, este ca și cum ar purta o panoplie și ar spune: ”Oricât m-ar lupta ispititorul, nu voi pătimi nimic”. Nu se mai teme, pentru că Îl are pe Dumnezeu înlăuntrul său. Însă atunci când nu are ascultare, își pricinuiește mâhnire și lui însuși și aproapelui. Când facem lucruri fără binecuvântare, numai căderi se petrec în sufletul nostru. De aceea Stareța trebuie să le cunoască pe toate, chiar și răsuflarea noastră. Dacă rostești Rugăciunea și faci ascultare, atunci și cel mai mic lucru îl vezi, precum atunci când soarele își aruncă razele sale în camera noastră și vedem praful în aer, iar fără soare nu-l vedem. Niciodată să nu ne îndreptățim pe noi înșine, spunând că am făcut bine. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea lumina cunoștinței, ca mintea noastră să fie curată și să ne vedem greșalele. Trece ziua fără să simțim mierea Harului. Cât de mult îl amărâm pe Îngerul nostru!

            Vă spun acestea pentru că sunt maica voastră duhovnicească și am datoria să vi le spun și pentru că nu vreau să ne despărțim în Ierusalimul cel de Sus, ci să fim toate împreună.

Omul care are rugăciune, se va depărta pe cât îi este cu putință de discuții. Nu se oprește să asculte, ci caută să nu-L piardă pe Dumnezeu și convorbirea cu El. Când în om se află Harul lui Dumnezeu, nu-și dă seama că mai există oameni în jurul său. În caz contrar, toate îl deranjează. Dacă omul stă să se roage, iar mintea lui se unește cu Dumnezeu, multă bucurie primește. Nu vrea să comunice cu nimeni, pentru că dumnezeiescul Har îi inundă inima. Și se roagă, așa cum simte. Uneori are mâinile ridicate, alteori ca cel osândit, uneori le are încrucișate și ochii i se umplu de lacrimi, alteori este în genunchi și simte că se află la picioarele lui Hristos. Iar aceasta vine în chip duhovnicesc, nu ca o închipuire. Să ne întărim ascultarea și rugăciunea. Toate le face credința, evlavia și frica lui Dumnezeu. Nu este trebuință să avem cunoștințe.

Pentru fiecare greșeală să facem metanie Stareței. Și când ne spune: „Dumnezeu să te ierte”, aceste cuvinte să ne fie de ajuns, ca să ne încredințăm lăuntric că Dumnezeu ne-a iertat. În felul acesta vine Harul lui Dumnezeu. Este trebuință de nevoință duhovnicească. Fiecare patimă este ca hidra din Lerna, căreia dacă îi tai un cap, îi crește altul. Să ne cercetăm pe noi înșine. Ce ne războiește? Nepăsarea? Să vânăm rugăciunea. Vorbirea împotrivă? S-o tăiem. Mânia? Să ne mușcăm limba. Te-ai mâniat? Ai vorbit împotrivă? Să-ți dai câteva lovituri. De ce să-l mâhnești pe fratele tău? Așa pleacă patimile, clevetirea, invidia, egoismul. Am mâhnit pe omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Îndată să-ți dai câteva lovituri. De ce să ne fie milă de trup? Căci pe el îl vor mânca viermii. Astfel se războiau Părinții și își biruiau patimile. Așa vine în suflet umilința, frica lui Dumnezeu, smerenia și lacrimile. Noi spunem: „Ce, totdeauna să fiu cumpătată?”. Sfinții s-au chinuit încontinuu pe ei înșiși, ca să-și țină în frâu patimile. Dacă Cuviosul Efrem nu a râs niciodată, ci plângea mereu, noi ce vom spune? Așa cum mâncăm mereu, pentru a se păstra trupul, tot astfel trebuie să se hrănească și sufletul cu rugăciunea. Cel care se roagă încontinuu, simte dumnezeiasca fericire și are ajutorul lui Dumnezeu. Dacă am fi avut un lucru de preț și l-am fi pierdut, am fi făcut tot posibilul să-l aflăm. În felul acesta trebuie să „vânăm” Numele lui Dumnezeu.

Patimile noastre sunt atât de vii, atât de puternice, încât într-o clipă ne ieșim din fire. Și asta pentru că nu stăruim în rugăciune. Dacă am stărui, ar fi cu neputință ca gura noastră să spună cuvinte reci și amare. Sfântul Nectarie spune: „Cuvântul să iasă cu miere, mâna surorii s-o atingi ca și cu vată…”. Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.

Când omul are dumnezeiescul Har, nu face gesturi și nu-și schimonosește fața. Când stă și când merge, monahul trebuie să-și aibă mâinile încrucișate, pentru că monahul este răstignit. Să ne punem frâu sinelui nostru și să ne gândim cum vom pleca, ce scări vom urca, căci vremea aleargă și trebuie să ne pregătim bine. Să-L rugăm pe Hristos să ne dea răbdare. Când mergem la ascultare, să ne facem Cruce și să spunem: „Hristoase al meu, întărește-mă ca să nu Te mâhnesc până diseară, ci să Te laud”. Când rostim Rugăciunea, deși n-o înțelegem, ne păzește de ispită, pentru că ea lucrează înlăuntrul nostru și în același timp este ajutată și o altă soră care este în ispită. Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: „Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul sau nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea”. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă și surorii noastre. Și să avem smerenie între noi. Când ne războiește tare o patimă, să-i spunem unei monahii: „Maică, am această patimă. Fă puțină rugăciune pentru mine, pentru că nu mă pot lupta cu ea și mă chinuiește”. Dacă avem iubire de frați și facem lucrare duhovnicească, rugându-ne pentru sora noastră care este în ispită, pentru obște și pentru toată lumea, nu ne va mai rămâne vreme pentru vreun cuvânt deșert. Lucrarea duhovnicească ne va aduce blândețe, lacrimi și atâta smerenie, încât am dori să cădem la pământ și să fim călcați în picioare. Trebuie să ne legăm mintea, așa cum soldații își leagă ranițele. Iar când vrea să plece, să-i spunem: „Ia vino aici! Unde vrei să mergi? Să clevetești? Să hoinărești? Stai aici, vagaboando”. Însă noi o lăsăm să meargă încotro vrea ea, după care vine goală și flămândă și hai acum s-o băgăm în inimă și să ne rugăm. Căci și cuvinte duhovnicești de vom spune, și aceasta ascunde uneori mândrie. Când ne vom sili la Rugăciune, Îl vom avea pe Dumnezeu în inima noastră. Când ne silim pe noi înșine și luăm aminte la purtarea noastră, Dumnezeu ne face ca o pânză de păianjen, atât de subțire, încât nu o poți prinde. Am venit aici pentru dragostea lui Hristos, să fim lipsite puțin, ca să avem plată. Fără ascultare nu ne vom mântui. Este trebuință de ascultare, smerenie și sinceritate.

Harul lui Dumnezeu este „iertați” și „să fie binecuvântat”. Nu trebuie să punem deloc voia noastră. Voia să fie a Starețului. Și greșită să fie porunca, însă de vreme ce a spus-o Starețul sau Stareța, „să fie binecuvântat”. Dumnezeu să ne ajute să ne pocăim cu umilință și zdrobire de inimă pentru păcatele noastre. Iar aceasta se va face atunci când ne vom ruga și-L vom ruga pe Hristos să ne lumineze, pentru a înțelege greșelile noastre. Cel care cugetă mereu la cele cerești și-L gustă pe Dumnezeu simte o mare desfătare și veselie. Când nu cugetă la acelea, atunci călătorește aici cu cele pământești, care nu au nici o valoare. Să facem ascultare oarbă. Să nu se repete cuvântul. „De ce?” și „vreau” sunt cele două păcate mari care te pot despărți de Dumnezeu. De aceea este trebuință de silire a firii, pentru a le birui. Așa au făcut Părinții. Și-au lăsat voia lor și spuneau: „Pentru rugăciunile Starețului meu”. De aceea au avut roade duhovnicești. Dacă-l punem pe „de ce”, el devine un zid înaintea sufletului nostru și nu-i mai răsare Soarele.

Vor veni mâhniri, dureri și chinuri, însă după acestea omul vede Raiul și Tronul stăpânesc al lui Dumnezeu, vede cum îngenunchează și aude glasul: „Nu vă cunosc pe voi”[3]. Vede strălucirea Îngerilor, Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi; și se vede și pe sine ca un osândit, ca ultimul om, și aude glasul lui Dumnezeu: „Du-te în focul cel veșnic!”[4]. „Nu, Hristoase al meu, nu în focul cel veșnic! De ce mă alungi în întunericul cel gros, în iezerul cel înghețat?”. Apoi simte iarăși dragostea lui Dumnezeu și aude glasul Lui: „Iată ce am pregătit pentru tine!”. Iar lumina pe care o vede este atât de multă, încât nu poate distinge mărețiile lui Dumnezeu. Aude când un glas, când celălalt. Toate acestea sunt rezultatele Rugăciunii. Sufletul le vede ca o contemplație, ca o descoperire. Îi descoperă Dumnezeu ce va dobândi în Cer și ce pierde aici pe pământ. Iar dacă se va abate puțin din calea lui Dumnezeu, nu le va mai putea înțelege. Dacă omul nu se desfătează de Dumnezeu, pierdută îi este acea zi și toate celelalte nu au valoare.

Să nu treacă ziua cu văicăreli, care îl vatămă mult pe om și-l fac nemulțumit. Să nu treacă ziua fără comuniune duhovnicească cu Dumnezeu, pentru că omul, prin ea, se face sfânt, dumnezeu după Har. Să urmărești mult Rugăciunea, ca cei care caută mărgăritare. Fără Rugăciune, Hristos nu vine în inima omului.

[1] Ajunul Praznicului Înălțării.

[2] Matei 20, 16.

[3] Matei 25, 12.

[4] Matei 25, 41.