Postul Păresimilor, perioadă de pregătire pentru întâmpinarea slăvitului praznic al Învierii Domnului și timp de pocăință pentru fiecare dintre noi, ne cheamă să medităm la învățăturile pline de lumină ale spiritualității ortodoxe. Mai mult decât un răstimp de renunțări – un drum interior, o chemare spre limpezirea inimii și pregătirea sufletului pentru bucuria Învierii.
Asemenea picăturilor de rouă ce se preling pe frunzele însetate, lacrimile pocăinței spală colbul ce s-a așezat peste inimile obosite de tumultul lumii. În această tăcere binecuvântată, respirația rugăciunii devine mai adâncă, iar șoaptele iubirii Celui ce ne-a zidit răsună limpede în adâncul ființei, chemându-ne să ne eliberăm de povara celor trecătoare și să îmbrățișăm nădejdea cea nepieritoare a Învierii ce va să vină, precum zorile ce înving întunericul nopții.
În tăcerea și sobrietatea acestui timp, ni se oferă ocazia de a ne întoarce privirea spre Hristos, Lumina care luminează tuturor și care înlătură întunericul din viața celor care urmează cuvintele Evangheliei. Cel care duce permanenta luptă a războiului nevăzut va primi răsplătire de la Cunoscătorul ungherelor sufletului omenesc. El luminează pașii celor care-I urmează cuvântul și răsplătește pe cel ce, nevăzut, se luptă cu ispitele și cu umbrele propriului suflet.
Despre o astfel de luptă și o asemenea dorință de întoarcere ne vorbește viața Cuvioasei Maria Egipteanca. Istorisirea ei, transmisă prin condeiul inspirat al Sfântului Sofronie al Ierusalimului (560- 638), unul dintre cei mai prețuiți aghiografi ai lumii ortodoxe – deosebit de respectat în Patriarhia Ierusalimului – rămâne un exemplu de pocăință vie, neclintită. Opera Sfântului Sofronie, precum și mărturia vieții pe care a zugrăvit-o, continuă să fie analizate, prețuite și oferite ca reper în multe scrieri duhovnicești și teologice.
Sunt impresionante cercetările făcute de unii teologi apuseni, între care îl amintim pe cardinalul Christoph Schönborn, specialist în patrologie, care a vorbit în termeni reverențioși despre Sfântul Sofronie. În același spirit de cercetare și prețuire, teologi ortodocși din ultimele decenii au continuat să exploreze, cu rigoare și venerație, viețile și scrierile marilor Părinți ai Bisericii, căutând în ele răspunsuri și modele pentru prezent.
Îi datorăm Sfântului Sofronie alcătuirea vieții Cuvioasei Maria Egipteanca, precum și numeroase lucrări liturgice, hagiografice, poetice și rugăciuni. A fost apropiat și chiar Stareț al Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu ceva timp înainte de a ajunge Patriarh al Ierusalimului. De asemenea, prietenia sa cu vestitul aghiograf Ioan Moshu a fost una profundă, întemeiată pe nevoință și iubire de adevăr. În ultimele zile ale vieții, Moshu i-a cerut să-i ducă trupul, după ce va muri, fie la Sinai, loc sfânt de care era atașat sufletește, fie la Mănăstirea Sfântului Teodosie, unde se nevoise o vreme. Sofronie, cel ce avea să devină patriarh, i-a împlinit dorința și l-a îngropat în peștera de lângă Așezământul Sfântului Teodosie, începătorul vieții monahale de obște în Țara Sfântă.
Împreună cu Ioan Moshu, Sofronie a dedicat Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, mai multe pagini de aghiografie, precum și Sfinților Doctori fără de arginți Chir și Ioan, despre care a mărturisit că l-au vindecat de o grea suferință. Această minunată tămăduire, primită ca dar ceresc din mâinile acestor Sfinți vindecători, Sofronie o istorisește cu adâncă recunoștință într-o epigramă pe care a așezat-o în fruntea scrierii sale, unde, cu smerenie și simțire duhovnicească, își deschide sufletul înaintea cititorilor, arătând cum puterea sfințitoare a luminaților doctori fără de arginți i-a adus vindecare nu doar trupului suferind, ci și sufletului însetat de mângâiere divină.
S-au păstrat de la el numeroase versuri, însemnări și chiar viața unui preot martir din Roma, toate purtând amprenta unei slujiri dedicate adevărului și sfințeniei.
Atât Sofronie, cât și prietenii săi în duh – Sfântul Maxim Mărturisitorul și Cuviosul Ioan Moshu – s-au arătat nu doar buni cunoscători ai virtuților și cinstitori ai Sfinților, ci și apărători neobosiți ai dreptei credințe, pe care au slujit-o cu statornicie și curaj în inima Ierusalimului.
Sfântul Sofronie a cules din tradiția ierusalimiteană amintirea pocăinței Mariei Egipteanca, venită din Alexandria, care s-a retras în pustia Iordanului pentru a-și închina viața nevoinței aspre și întoarcerii sincere către Dumnezeu.
În locurile de lângă Iordan existau pe atunci, înainte de invazia perșilor, nenumărate mănăstiri – nu se cunoaște cu exactitate numărul acestora -, iar descoperirile arheologice păstrate în urma trecerii atâtor veacuri ne arată că acestea erau bine organizate, despre unele știind că aveau obști numeroase. Viața monahală din Palestina, până în veacul al VII-lea, a fost cea mai înfloritoare din întreaga lume ortodoxă.
Despre timpul viețuirii Sfintei Maria Egipteanca, patrologii s-au referit cel mai adesea, în cercetările lor, la a doua jumătate a veacului al IV-lea – prima parte a veacului al V-lea. Timpul viețuirii sale a fost descoperit și transmis de către Cuviosul Zosima, crescut în mănăstire încă din copilărie, dedicat în întregime vieții duhovnicești. Totuși, asemenea marelui Antonie sau altor asceți, și Zosima a fost încercat de o întrebare subtilă: mai este cineva de la care ar putea învăța ceva? Avea convingerea că atinsese un apogeu spiritual suficient sieși. Se considera pe sine împlinit și oarecum nu mai dorea să învețe de la nimeni ceva mai bun. Nu credea că ar mai avea ceva de cunoscut din tainele vieții duhovnicești. Dumnezeu, însă, dorea să-i descopere altceva.
În fața acestei femei care trăia în pustie, fără cărți sfinte, fără îndrumare duhovnicească, dar plină de Harul lui Dumnezeu, Zosima și-a înțeles propria neputință și a descoperit sensul autentic al călătoriei spirituale. Maria Egipteanca a devenit pentru el nu doar un model de pocăință, ci și un învățător trimis de Dumnezeu pentru a-l vindeca de o patimă subtilă: mândria duhovnicească.
Istorisirile din viața Cuvioasei Maria, consemnate de Sfântul Sofronie și traduse în aproape toate limbile pământului, rămân dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre cădere și ridicare, despre lupta cu patimile și biruința harului. Întoarcerea ei este o lecție vie de smerenie: o femeie care a cunoscut adâncurile păcatului, dar care s-a ridicat, prin pocăință sinceră, la asemenea măsuri duhovnicești, încât legile firii au fost copleșite de lucrarea harului dumnezeiesc în sufletul ei.
Mărturisirea lui Zosima reprezintă răspunsul unui om duhovnicesc, care nu mai întâlnise o asemenea făptură. Rugăciunea Cuvioasei Maria era atât de puternică și profundă, încât Părintele Zosima o vedea înălțându-se deasupra pământului, ca dar al lui Dumnezeu, după o aspră perioadă de lacrimi și pocăință.
Din mai multe surse aflăm că locul nevoinței Cuvioasei Maria Egipteanca a fost aproape de terenul pe care Biserica Ortodoxă Română l-a primit, în prima parte a veacului al XX-lea, de la autoritățile britanice și pe care a fost construit schitul de la Iordan, închinat Sfântului Proroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Există însă și alte păreri care plasează mai precis locul nevoinței Sfintei Maria Egipteanca și al întâlnirii sale cu Cuviosul Zosima în apropierea Mănăstirii Sfântului Gherasim de la Iordan, una dintre puținele mănăstiri de pe Valea Iordanului care există și azi. Tot în acest areal se găsea până nu demult și Mănăstirea Calomona (sau Mănăstirea Trestiei), aflată lângă Ierihon, un așezământ vechi de aproape 1.500 de ani, unde s-a nevoit, pentru o scurtă perioadă, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț. Mănăstirea a fost dărâmată la sfârșitul anilor ’60, în urma unui război la granița actuală a Israelului cu Iordania, astfel că astăzi doar ruinele mai amintesc de viața duhovnicească intensă care a fost odinioară pe calea ce leagă Ierihonul de locul Botezului Domnului.
Cu bucurie am descoperit câteva însemnări ale Sfântului Ioan Iacob despre Sfânta Maria Egipteanca și despre mănăstirile care marchează geografia duhovnicească a acelor locuri. Observațiile izvorâte din tradiția vie a pustiei continuă, de fapt, linia mărturisitoare a marilor aghiografi ai Orientului creștin – Ioan Moshu, Sfântul Sofronie și alți Sfinți ai Palestinei. Prin condeiul lor, tradițiile transmise pe cale orală au prins contur, rămânând mărturie peste veacuri despre oamenii care s-au îndumnezeit prin pocăință și har, devenind lumină pentru cei drepți.
Între adnotările Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit, sunt și cele referitoare la Mănăstirea Calomona, care era situată în apropierea Lavrei Sfântului Gherasim.
Ne spune Sfântul Ioan Iacob: „Cuviosul Zosima se întâlnise un an înainte cu sihastra din Egipt și, după dorința ei, a venit să o împărtășească, fără să cugete cum va trece Iordanul. De știut și asta, că în ziua când a împărtășit-o s-a și săvârșit, dar tăinuind moartea a spus să fie peste un an”.
Sfântul Ioan Iacob adaugă o observație valoroasă, care completează tradiția legată de locurile unde s-a nevoit Sfânta Maria Egipteanca. El notează că „locul din Vitavan (Vitavara), unde sunt ruinele unui schit al Cuvioasei Maria, este numai locul de sihăstrie al Sfintei, pe când locul săvârșirii ei din această viață este mai la vale, către Valea Moartă, după cum se înțelege din istoria veche și după cum mărturisește fecioara pustnică Fotini, că simțea miros de Moaște aproape de Biserica noastră”. Această mențiune subtilă, dar profundă face legătura între memoria locurilor sfinte și simțirea duhovnicească vie, care nu se pierde în timp. „Biserica noastră”, în accepțiunea Sfântului Ioan Iacob, este Biserica Schitului Românesc de la Iordan – loc care păstrează nu doar amintirea, ci și duhul vieții ascetice care a marcat valea sfântă a Iordanului.
Nisipurile pustiei și apele Iordanului păstrează încă ecoul pașilor Sfintei, iar mireasma nevoințelor sale continuă să îmbălsămeze aceste locuri binecuvântate, mărturie vie că, dincolo de timp și spațiu, sfințenia rămâne o prezență palpabilă pentru cei cu inima curată și ochii duhovnicești deschiși spre tainele cerești.
Mai reținem de la Sfântul Ioan Iacob un poem închinat Sfintei Maria Egipteanca. Versurile, așternute cu evlavie, urmează firul istorisirii vieții Cuvioasei Maria, cum a fost scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Poemul nu este doar replica lirică a unei biografii duhovnicești, ci o reînsuflețire a ei în limbaj poetic, un mod prin care Sfântul Ioan Iacob aduce cinstire unei femei care a învins moartea păcatului prin pocăință. În aceste stihuri, Cuvioasa Maria devine icoana celui care cade, dar nu se pierde, ci se ridică, prin har, mai sus decât ar fi ajuns vreodată fără cădere.
„În vremea nopții lângă apă
În lunca Sfântului Iordan
Așteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai bătrânule Părinte,
De ești așa nerăbdător
Și tot privești în «ceea parte»
Cu ochiul tău iscoditor?
Ai pus vreo undiță în apă
Și n-o găsești la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Și-i lucru de mirare, Avvo,
Că-ți vine dor a pescui!
Așa s-ar fi mirat oricine
Văzându-l pe bătrân șezând
La miezul nopții lângă apă
(Pescar pe el l-ar fi crezând).
Dar după cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De sta așa în nemișcare,
Rugându-se necontenit.
Privind mai bine, vom cunoaște
Că este «Pustnicul Zosima»,
El poartă mantie în spate,
La piept: Epitrahil și schima.
Un vas bisericesc în mână,
El ține prea cuviincios
Având dumnezeiescul Sânge
Cu Sfântul Trup al lui Hristos.
În vremea asta el așteaptă
Din ceea parte de Iordan,
Să vie spre împărtășire
«Sihastra de neam Egiptean».
Un an de zile se-mplinise
De când s-a înțeles cu ea
S-aducă «Sfintele» Bătrânul
Și-acuma ea întârzia!
În mintea lui i se strecoară
O bănuială cu fior:
«Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Să văd acum acel odor
Și dacă vine ce voi face?
De luntre nu m-am îngrijit!»
Acestea cugetând Bătrânul
Un plâns amar l-a năpădit.
Dar numai iată că zărește
Pe Sfânta pustnică venind
Deasupra apei (ca pe gheață)
Mirat o vede el pășind.
Pe trupul ei pârlit de soare
Și ca o scândură uscat
Ea poartă doar o zdreanță veche
Pe care Pustnicul i-a dat.
În ziua când era să moară
Atuncea s-a împărtășit
Și pentru asta pe Zosima
Mai înainte l-a vestit.
Căci vrând să moară neștiută
I-a zis să vie la un an
S-o afle ca mai înainte
De ceea parte de Iordan.
Cu multa nerăbdare Avva
În anul următor venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.
Iar în nisip era scrisoare
Cu ziua săvârșirii ei:
Că-i este numele «Maria»
S-o-ngroape după obicei.
Cântându-i cele cuvenite
Ședea Bătrânul cugetând,
Că nu avea nicio unealtă
Să-i facă groapă în pământ!
Dar, O! Minune prea slăvită!
Venind un leu înfricoșat,
Cu ghearele scobind îndată,
Mormântul Sfintei a săpat!
Apoi plecându-se cucernic
În pace el s-a depărtat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a îngropat!”
În versuri delicate, înmiresmate de simțire duhovnicească, Sfântul Ioan Iacob împletește narațiunea hagiografică cu taina contemplației, transformând povestea într-o Icoană, prin cuvinte ce mișcă inima cititorului. Prin ritmul domol și cadențat, asemeni unei rugăciuni rostite în taina pustiei, poetul-ascet ne poartă pe firul nevăzut al întâlnirii dintre două suflete care, deși despărțite de apele Iordanului, sunt unite prin taina aceluiași har. Minunea leului care sapă mormântul devine astfel nu doar un episod miraculos, ci simbolul supunerii întregii creații în fața sfințeniei autentice.
După cum reiese din cele consemnate de Sfântul Sofronie, locul de întâlnire al Sfântului Zosima cu Sfânta Maria se suprapune cu amplasamentul actual al Schitului Românesc, „căci Iordanul, pe vremea aceea, curgea hăt mai încoace, pe sub delușorul din fața Bisericii noastre. Deci, locul românesc era atunci dincolo de Iordan, pe unde se nevoiau în Postul Mare pustnici de la Mănăstirea Calomona și pe unde era și Cuvioasa Maria”.
De atunci, ne spune Sfântul Ioan Iacob, „apa Iordanului a fost mereu împinsă de Hozeva către răsărit, mutându-și astfel drumul și făcând cotul cel mare, care nu era în vechime”. Această schimbare geografică, aparent întâmplătoare, devine în viziunea sa un semn al unei taine mai adânci. El spune că locul în care se află astăzi Schitul Românesc de la Iordan ar adăposti, în mod tainic, Moaștele Sfintei Maria Egipteanca, iar dovada acestei sfințenii o aduce mireasma minunată care s-a simțit la aducerea Moaștelor Sfintei Maria Magdalena. A fost, spune el, „semnul întâlnirii lor”, o întâlnire marcată nu doar de mireasmă, ci și de o lumină cerească văzută acolo.
Astfel, putem să îl așezăm pe Cuviosul Ioan Iacob Românul, Noul Hozevit, în șirul aghiografilor. Mărturiile lui sunt culese dintr-un spațiu care a păstrat cu sfințenie memoria înaintașilor, iar locul în care se află Schitul Românesc de la Iordan a fost cu siguranță sălaș de rugăciune și de nevoință pentru mulți sihaștri de pe Valea Iordanului, între aceștia aflându-se și Cuvioasa Maria Egipteanca.
De o deosebită însemnătate este și faptul că în apropierea schitului se revărsau apele Iordanului, unde Sfântul Ioan boteza spre iertarea păcatelor și unde Însuși Hristos Domnul avea să primească Botezul, ceea ce arată încă de atunci valea Iordanului drept loc al întoarcerii celor care doreau să-și schimbe viața.
Cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul – „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 9) – răsună încă printre pietrele pustiei, nu sunt doar un avertisment, ci și un îndemn: că este vremea rodirii, a curățirii, a alegerii conștiente între lumină și întuneric. Și, așa cum ne arată viața Cuvioasei Maria, niciun suflet nu e prea departe ca să nu se poată întoarce.
În tăcerea adâncă a pustiei, unde nisipul păstrează amprenta pașilor sfinți și stâncile șoptesc mereu rugăciunile celor ce s-au nevoit, aflăm o profundă lecție a pocăinței. Aici unde timpul pare să-și piardă consistența în fața veșniciei, înțelegem că drumul de la păcat la sfințenie nu se măsoară în distanță, ci în curăția lacrimilor.
Cuvioasa Maria Egipteanca rămâne nu doar o figură istorică îndepărtată, ci o prezență vie, o candelă aprinsă în întunericul propriilor noastre căderi, arătându-ne că pocăința autentică nu doar șterge trecutul, ci transfigurează întreaga existență. Iar noi, pelerini ai unui veac tulburat, suntem chemați să privim spre acest exemplu cu totul luminos și să înțelegem că și pustia sufletului nostru poate deveni grădină înflorită, dacă este udată cu lacrimile căinței și luminată de flacăra iubirii dumnezeiești, care niciodată nu se stinge.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
