Iunie 1983
Vă rog să luați aminte ca toate, până și cel mai mic lucru, să se facă cu binecuvântare. Să aveți în vedere că orice ar face omul, nimic nu rămâne ascuns. Nu spuneți că cutare lucru îl voi face în ascuns și nu se va descoperi. Sabie ai dat, sabie vei primi[1]. Bine faci, bine vei afla; rău faci, rău vei afla. Dumnezeu ajută să se descopere toate. Cum au găsit pe unul care și-a omorât copiii? Deși trecuse multă vreme, în cele din urmă s-a descoperit crima. Așadar, atunci când omul lucrează păcatul, nu se poate ca Dumnezeul să nu-l descopere. Va găsi modul, timpul și deodată se va aprinde focul. Apoi încearcă să stingi și să îndrepți toate cele care s-au întâmplat. Se face o sminteală în toată lumea.
De aceea, este trebuință mai mult de luare-aminte, decât de rugăciune. Când omul are luare-aminte, va merge cu grijă la ascultarea sa și va căuta, pe cât îi este cu putință, să se nevoiască. Orice nevoință face pentru dragostea lui Hristos, va merge înaintea lui și o va găsi acolo. Dacă cineva lucrează la un patron una sau două ore mai mult, îl va plăti pe deasupra pentru acele ore suplimentare. Cu atât mai mult Dumnezeu ne va răsplăti pentru orice lucrăm pentru El.
Să luăm aminte să nu ne contrazicem. Contrazicerea, îndrăzneala și mândria sunt păcate atât de mari și de înfricoșătoare, încât nu se poate spune. Tot ceea ce omul exprimă necuviincios, este din prisosința inimii sale și nu este plăcut lui Dumnezeu. În clipa când vrea s-o spună, să-și muște limba. Dacă a spus-o, să meargă îndată să se spovedească, să pună metanie pentru că a vorbit necuviincios. Această purtare care nu este plăcută nici lui Dumnezeu, nici aproapelui, este un păcat foarte mare. Fie că avem nervi, fie descurajare, fie gânduri, orice am avea, să luăm aminte. De aceea spune: „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită”[2]. Așadar, trebuie ca totdeauna să veghem, ca să nu cădem în ispită.
Pentru că noi, care urmăm petrecerea monahală, trebuie să luăm aminte mai mult. Iar când vom lua aminte, nu vom vorbi împotrivă, nu vom pălăvrăgi, nu vom striga. Și asta se cere mai mult de la cel care are mai multă învățătură de carte. Să urmărim să primim instruirea duhovnicească. Iar instruirea duhovnicească este o măreție pentru om. Dumnezeu îl va învăța cum să doarmă, cum să se scoale, cum să ia aminte de sine, cum să petreacă toată ziua. Glasul lui Dumnezeu strigă înlăuntrul nostru: „Ia aminte! Ești schimonahie, ești începătoare, ești rasoforă”. Nimeni nu poate scăpa. Orice ar face, simte mustrarea, numai dacă cugetarea omului este grosieră și are nesimțire. „S-a îngrășat, s-a îngroșat și a părăsit pe Dumnezeu”[3]. Dar dacă omul are duhovniceasca instruire, va lua aminte la orice. La slujbe, la metanii, se va nevoi, va plânge, își va face îndatoririle duhovnicești, va studia, va îngenunchea și astfel va primi Harul lui Dumnezeu. Fără Harul lui Dumnezeu, omul nu sporește. Ce lucru înfricoșător este să fii în mănăstire și să nu ai Harul lui Dumnezeu! Să nu simți dumnezeiasca fericire, dumnezeiasca schimbare, dulceața, dragostea dumnezeiască.
Trebuie să avem lepădare de sine. Lepădarea de sine va aduce schimbarea, lacrimile, smerenia; pe toate le va aduce. Nu se poate ca Dumnezeu să nu ne umple sufletul cu Harul Său. Când nu avem Harul, nu ne nevoim și îndată ne exprimăm cu necuviință, vorbim împotrivă, ne mâniem, rostim cuvinte deșarte, facem mișcări nepotrivite, ne mâhnim pentru orice. Lepădarea, mânia, neorânduiala, toate acestea arată că omul nu și-a schimbat sufletul, ca să fie pregătit a se smeri. Când Dumnezeu este în noi, există răbdare, smerenie, ascultare, luare-aminte. Dar pentru că noi, care suntem schimonahii și rasofore, nu avem deplina luare-aminte pe care o cere Dumnezeu, de aceea Se mâhnește și mult Îl doare.
Când avem credință în Stareță, binecuvântarea ei ne acoperă și atunci putem vedea lucruri cerești. Credința pe care o vom arăta va ajuta să ne slobozim de patimi și de neputințe. Nu avem credință adevărată, de aceea nu putem tăia minciuna, grăirea-împotrivă, mândria, egoismul, vorbirea deșartă.
Nu încetez să-L rog pe Dumnezeu și pe Maica Domnului să vă umple de Har și aici, și în Cer. Dumnezeu să vă învrednicească să deveniți o ceată de Îngeri, să zburați în jurul Tronului lui Dumnezeu, iar eu să vă privesc de departe și pentru rugăciunile voastre să mă mântuiesc și eu! În smerita mea rugăciune spun: „Preasfântă Treime, luminează-le, caută de sus și trimite Duhul Tău Cel Sfânt și le luminează; dă-le duhul cunoașterii și al adevărului să Te simtă înlăuntrul lor și să cunoască ce este viața duhovnicească”.
Nu am venit aici să ne petrecem concediul, nici pentru turism, ci am venit să ne nevoim. Să ne nevoim, iar când cădem, să spunem: „Am căzut, iartă-mă! Am greșit, iartă-mă! Am căzut din nou, iartă-mă iarăși!”. Aceasta este nevoința. Când cădem pe drum, ai văzut cât ne rușinăm ca să nu ne vadă cineva, căci altfel se va aduna lumea să vadă ce am pățit. Cu cât mai mult, atunci când cădem în multe greșeli și ni se îngreuiază inima, nu trebuie să punem la socoteală ochiul neprihănit care le vede pe toate? A căzut cutare sau cutare? Să facem rugăciune, s-o rugăm pe Maica Domnului să-l ajute să se pocăiască.
Ce să vă spun? Am lucrat în mijlocul a două mii de oameni și mă străduiam să țin ceea ce trebuia. Nu mă interesa ce făcea cutare sau cutare. Lângă mine se întâmplau fel de fel de lucruri, însă eu nu le dădeam nici o importanță. Rosteam mereu Rugăciunea și nimic altceva.
Aici este viață de obște. Vom cădea și ne vom ridica. Când există credință, evlavie, încredere în Stareță, vom pune început bun și ne vom îndrepta. La mărturisire să spunem cu smerenie: „Gheronda, mă străduiesc să mă lupt împotriva patimilor. M-a luptat foarte tare această patimă. Am multă ură, mult egoism, multă împotrivire, multă mânie. Nu văd în mine nici un semn de smerenie și fac cele care Îl supără pe Dumnezeu și pe Sfinția Voastră…”. Așa să facem, ca să poată veni Harul lui Dumnezeu. În loc să începem să spunem una și alta, mai bine să ne vedem sufletul, să ne gândim cum am petrecut ziua, să cercetăm căderile și nevrednicia noastră. Eu sunt o mortăciune. Dacă aș fi avut virtuți și aș fi putut să vă ajut și să vă întăresc mai mult, v-aș fi dat lapte, carne, mâncare vârtoasă. Sunt o mortăciune, de aceea nu aveți de luat nimic duhovnicesc de la mine și vă istoviți. Cum să vă întăriți?
Atunci când gândul ne spune: „De ce mi-a spus acest cuvânt?”, să-i răspundem: „Să fie binecuvântat! Trebuia să mi-o spună”, iar nu: „De ce așa? De ce? De ce?”. Nu avem ascultare vie. Ca monahie, eu trebuie să-mi găsesc dreptatea în Cer. Aici voi fi disprețuită, batjocorită, vorbită de rău, chinuită, dar eu trebuie să fac voia lui Dumnezeu. Mintea mea să fie la Dumnezeu și de la Tronul lui Dumnezeu la Maica Domnului, iar de la Maica Domnului la Tronul lui Dumnezeu. Așa trebuie să fie mintea monahului. Astfel de minte trebuie să aibă monahul. Harul lui Dumnezeu se va pogorî peste el, îl va acoperi, îl va întări, pentru că va vedea dragostea pe care o are monahul față de aproapele. Dacă are dragoste, nu este mai mare virtute ca dragostea. Dar nu există această măreție în sufletul nostru și de aceea ne văicărim. „Mi-a spus cutare cuvânt; mi-a făcut cutare lucru”. Lipsește Dumnezeu din sufletul nostru. Ia faceți o cercetare de sine! Să facem cu toții, mai întâi eu, să facem o cercetare de sine și vom vedea că lipsește Dumnezeu din inima noastră, și de aceea spunem vorbe despre altul. Vezi un suflet că spune cuvinte despre altul? Nu-L are pe Dumnezeu înlăuntrul său. Trebuie să știm asta. Trebuie să ne nevoim. Și eu cad de multe ori. Când omul își înalță mintea la Dumnezeu, ce face după aceea? Vede ceea ce a făcut, pentru ce făcut-o, dacă ceea ce a făcut a fost corect. Și se gândește: „Și sora mea este om. Ea a căzut astăzi, iar eu mâine”. Astăzi te-a acoperit pe tine Dumnezeu și este în inima ta și nu ai păcătuit. Însă mâine poate pleca și vei rămâne goală de Harul Lui și vei păcătui și tu. Așadar, cu toții ne aflăm într-o stare pătimașă și cădem neîncetat în păcat și în rele, iar patimile noastre sunt bine înrădăcinate și nu le putem lepăda.
Când vine Harul lui Dumnezeu, nu vedem nimic. Pleacă Harul lui Dumnezeu? Pe toate le vedem, chiar și săritura puricelui. Ni le pune înainte diavolul. Ni le așază în minte și le face „analiza chimică”. „Acum Stareța a făcut cutare. După aceea a făcut cutare”. Cum de vede acestea ochiul monahului? Orbecăiește să afle, să vadă, să scoată la iveală slăbiciunile fratelui. Și aceasta pentru că are mintea acolo. Dacă va avea mintea la Dumnezeu, la tronul Maicii Domnului, nu va vedea, nici nu va urmări nimic din acestea, pentru că mintea lui va fi la Tronul lui Dumnezeu și va avea pace, liniște, iar nu supărare sau mâhnire. Nimic, nimic. Va spune: „A îngăduit Dumnezeu să mă smeresc. Ceva nu merge bine în nevoința mea. Eu sunt de vină”. Casierie duhovnicească, așadar. Iar când vom avea această prihănire de sine și trezvie în sufletul nostru, vom fi o ceată îngerească. Dar fiindcă nu avem această stare duhovnicească, toată ziua ne ocupăm cu una și cu alta și pierdem timpul nostru cel prețios. Trece ziua în zadar și este cu neputință să vedem fața lui Dumnezeu. Ce lucru frumos este să petrecem ziua cu cercetare de sine și să plângem pentru păcatele noastre, să ne vedem numai și numai pe noi înșine și să nu privim la dreapta și la stânga. Să spunem: „Am păzit ceva din poruncile lui Dumnezeu astăzi? Ce am păzit? Dragostea? Nejudecarea? Ce am adăugat? Rugăciune? Pomenirea lui Dumnezeu? Nimic. Am făcut milostenie? M-am rugat pentru cineva? Nimic”. Să îngenunchem și să plângem pentru sora pe care o știm că pătimește și suferă. Să îngenunchem înaintea lui Hristos și să-I spunem două cuvințele: „Hristoase al meu, sora mea este făptura lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Ta este. Astăzi a căzut ea, mâine voi cădea eu. Nu știu cum mă voi afla, unde voi merge eu, nenorocita, în ce fel de întuneric”. „Pe nimeni să nu fericești mai înainte de sfârșit”[4]. Omul nu trebuie să aibă încredere în sine până la moarte.
Ați văzut ce spunea Sfântul Macarie. Mergea la Cer, iar demonii îi strigau: „Fericit ești, Macarie!”. „Nu! Nu sunt fericit. Când voi ajunge acolo unde trebuie, atunci vă voi spune dacă sunt fericit”. De aceea să țineți bine minte aceasta: Când veți vedea căderea unei surori, să vă gândiți la căderea voastră. Căci și noi avem aceeași soartă, „trup purtând și în lume viețuind”[5]. Pentru că trupul nostru este numai patimi și neputințe. Când vine diavolul în sufletul nostru, ne face tinichele nespoite. Se depărtează Harul lui Dumnezeu de la noi, pleacă și toate cele bune, și astfel rămânem lipsite de Har, iar diavolul începe să ne ciomăgească. De aceea, atunci când vine dumnezeiescul Har trebuie să fim cu multă luare-aminte și să-l ținem cu mâinile strânse. Pumnul să ne fie foarte strâns, ca să ținem dumnezeiescul Har, căci dacă pleacă din sufletul nostru, îndată începem să alunecăm duhovnicește. Când există dumnezeiescul Har, omul este în întregime veselie, înlăuntrul său este Cel răstignit și nu se smintește de nici un om.
Fiecare om are propria sa lume și pe fiecare îl va judeca Dumnezeu. Acum noi judecăm într-un fel, dar Dumnezeu nu știm ce va face. Noi luăm judecata de la Dumnezeu, ne înșeală diavolul și spunem: „Eu nu am făcut-o aceasta niciodată”; „Nu am făcut așa ceva”; „Acela nu este ca mine”. Și totuși o faci. Au căzut Sfinți mari. De aceea să avem mintea trează și orice îngăduie Dumnezeu, să primim. Și să cădem înaintea Tronului lui Dumnezeu și al Maicii Domnului. Când le vom lucra pe toate acestea, Harul dumnezeiesc ne va întări și ne va lua toate cele rele pe care le avem, și vom trăi ca niște monahii adevărate.
Astăzi a venit un om duhovnicesc și mi-a spus despre Maria Papamakariou din Atena. Aceasta a fost ca Sfânta Tavita. A fost o femeie foarte bogată, care și-a împărțit toată averea la săraci. În acei ani grei ai ocupației germane ne-a ocrotit ca o mamă pe mine și pe fratele meu. În cele din urmă a făcut un orfelinat mare, prin care a ajutat mulți copii. În vreme ce-și dădea sufletul, chipul ei a strălucit ca soarele. O lumină strălucitoare au văzut rudele ei în cameră, iar ea mă striga:
– Unde este Macrina mea? Vreau s-o văd.
Am apucat s-o văd pentru ultima dată.
Această binecuvântată Marie și-a adus aminte de un oarecare Stareț care trăia cu multă înfrânare și asceză în viața sa monahală. Pe acest stareț l-am cunoscut și eu îndeaproape, atunci când eram în Atena. Locuiam cu fratele meu în cartierul Marusi, la doamna Papamakariou, și mergeam de multe ori la mica lui mănăstire și ajutam. În loc de chilie avea un cuptor zidit din cărămidă și intra în el când voia să doarmă. Din „chiliuța” sa ieșeau tot felul de gângănii . Când voiam să le alungăm, el ne spunea:
– Lasă-le să iasă, fiica mea, sunt și ele binecuvântate de Dumnezeu. Le-a trimis să mă viziteze.
Avea multă dragoste chiar și față de animale.
Odată au mers niște arhierei să-l vadă, iar el s-a arătat înaintea lor așa cum era, plin de cenușă, desculț, ca un nebun pentru Hristos, le-a făcut metanie și le-a sărutat mâinile. Ce lucru minunat! Se minunau de asceza și de lepădarea sa de sine. Purta lanțuri peste tot trupul. O fiică duhovnicească de-a sa, care a mers și s-a închinoviat într-o mănăstire – se numea Partenia – a avut o vedenie cu a Doua Venire. I s-a arătat Maica Domnului și i-a pus o monedă în mână. De atunci, fără să fi avut nici o înclinație spre pictură, a început să picteze orice vedea. Odată când am mers la ea cu Starețul și cu soții Papadimitriu, responsabilii editurii „Astir”, era iarnă. Era frig și zăpada era de trei palme, iar ea era în biserică și picta. Era ceva înfricoșător pe un astfel de frig. Cum de nu a înțepenit de frig acolo fără sobă, fără nimic? Noi înghețaserăm, iar ea era sus pe schelă și picta. Stareța ne-a spus că a avut multe descoperiri. O lucrare de șase-șapte luni, ea a terminat-o în trei luni. Atât de repede lucra. Se minuna și Starețul ei. Ce nu văzuse această monahie! Și așa cum le văzuse, întocmai le și picta. Și a pictat toată biserica. Era o monahie deosebită.
Acest Stareț era foarte iubitor de străini. De îndată ce mergea cineva la Mănăstire, le spunea monahilor săi să nu întrebe de unde este, cum îl cheamă și ce face, ci numai să-i dea să mănânce. Puneau un scăunel, iar pe el o farfurie cu mâncare, puțină pâine, o furculiță, o cănuță cu apă și așa mânca vizitatorul.
Într-o zi a luat un lemn, l-a tăiat și i-a spus unui monah să sape o groapă de o jumătate de metru. Acela a săpat groapa fără nici o împotrivire. Nu a spus nimic, ci fără să se împotrivească, a săpat groapa. Apoi i-a cerut să sădească lemnul și să toarne apă peste el. I-a spus că va înverzi, cu toate că era uscat. Și într-adevăr, s-a făcut un copac uriaș. Multă ascultare făcea acel monah.
Milostenia acestui Stareț nu se putea descrie. Nu vă puteți închipui, ce milostenie făcea. Mergea pe drum și când vedea un sărac îi dădea încălțămintea sa, iar el mergea apoi desculț. Când mergea undeva, își dădea chiar și rasa, și se întorcea numai în dulamă. I-am cunoscut pe acești oameni și i-am iubit. Au avut o trăire sfințită; răspândeau bună mireasmă. Starețul avea o aleasă cultivare duhovnicească. Când cânta troparul Sfântului Atanasie Athonitul, plângea.
Era o tânără, care dorea să meargă la mănăstire, pe nume Caliopia. Era înaltă și frumoasă. Odată merge și-i spune acestui Stareț:
– Gheronda, vreau să mă împărtășesc, dar fără binecuvântarea Sfinției Voastre am citit o carte teologică.
– Nu te poți împărtăși acum. Iar după ce se va sfârși Dumnezeiasca Liturghie, vei face fiecăruia în parte metanie și-i vei spune: „Iertați-mă, că am citit o carte teologică fără binecuvântare”.
Și a făcut aceasta. A stat la ușa bisericii și a făcut fiecăruia metanie, iar eu stăteam într-un colț și plângeam, gândindu-mă cum poate face acest lucru. Și lumea nu se mai termina. La sfârșit am așteptat-o și am plecat împreună. Pe drum am întrebat-o:
– Vreau să-mi spui ce ai simțit în toată vremea cât ai stat la ușă.
– Eram ca și cum aș fi renăscut; ca și cum aș fi intrat în cristelniță și aș fi ieșit. Multă bucurie am simțit și încă simt.
Nu-și putea ține lacrimile de bucuria pe care o simțea.
Septembrie 1983
Odată am mers la o pustnică din părțile Klisurei – Kastoria. Avea harisma înainte-vederii. Nu știu dacă ați auzit despre ea. Era o femeie înaltă, însă gârbovită. Nu se spălase de vreo patruzeci de ani și avea un păr nepieptănat, care nu știu câte ocale cântărea. Nu știu cum putea purta un astfel de păr. Era frig, înghețase; te treceau fiorii văzând în ce loc trăiește. Dormea într-un cămin, în care nu făcea foc niciodată. Se încălzea de la Harul lui Dumnezeu pe care-l avea înlăuntrul ei. Avea o astfel de flacără, o astfel de dragoste pentru Hristos în inima ei, încât nu v-o pot descrie. Obrajii îi erau roșii, cu toate că era bătrână. Avea pulsul unui copil mic. Mergeau medici la ea și o vedeau și se minunau. Mânca numai verdețuri, nimic altceva.
De îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
– Tu ai Mănăstire și vei da răspuns dacă vin oamenii la voi și tu nu le vorbești ca să-L cunoască pe Hristos. Vezi acești pomi?
Unul era plin de iederă în partea de sus, celălalt avea o frunză aici și una dincolo.
– Aceasta este virtutea. O afli doar ici colo. Celălalt pom care este plin de iederă este păcatul, marele păcat care se lucrează. Dacă vin unii la mănăstire să le spui că așa cum își curăță casele, colțurile și găurile și scot gunoaiele, tot astfel să-și curețe și sufletele lor. Să facă spovedanie curată, să scoată totul, să-și curețe casa sufletului lor. Și să nu te mâhnești atunci când vin unele în mănăstire să se facă monahii și apoi pleacă, pentru că numai trupurile lor sunt în mănăstire, iar duhul lor este în lume. Se întrețin cu lucruri lumești, iar nu cu mărețiile cerești. În locul unei monahii care pleacă, Dumnezeu trimite un sfânt Înger.
Nici eu nu o cunoșteam, nici ea nu mă cunoștea pe mine și nici nu m-a recomandat nimeni. Și multe altele mi-a spus. Aveam o broboadă și i-am aruncat-o pe spate. Mult s-a bucurat și mi-a spus:
– Așa cum m-ai acoperit tu, tot astfel să te acopere Îngerul tău și Maica Domnului cu Acoperământul ei.
Atunci a venit un preot care voia s-o cunoască. Nici ea nu-l cunoștea. Înainte de a veni la ea, preotul s-a gândit: „De vreme ce se află în pustie, hai să iau Sfintele Taine s-o împărtășesc. Să-i fac și un Sfânt Maslu”. De îndată ce l-a văzut, bătrâna i-a spus:
– Bine ai venit, Părinte Ioane. Ai venit ca să-mi faci Sfântul Maslu și să mă împărtășești?
– Da, Maică, am venit să te împărtășesc și să-ți fac un Sfânt Maslu.
– Dar să știi că într-un lucru greșești.
Atunci acela s-a oprit mirat, sărmanul. „Mă cheamă pe nume și-mi spune și că greșesc!”, se gândea el cu nedumerire. Atunci bătrâna i-a spus:
– Vin la biserică unele femei care au fustele deasupra genunchilor, iar Sfinția Ta le suporți și nu iei nuiaua ca să le scoți afară. Nu le sfătuiești să nu le poarte așa scurte.
Sărmanul preot a îngenuncheat și nu a vorbit nimic.
După aceea a vizitat-o altul și i-a spus și aceluia:
– Tu să-ți speli bine blidul. Fața ta are multă negreală. Caută să-ți speli sufletul.
A descoperit multe lucruri.
După aceea noi am cântat „Cuvine-se cu adevărat…”, iar ea ne-a cântat „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”. Avusese cancer și o operaseră Sfânta Anastasia, Izbăvitoarea de otravă, și Sfântul Arhanghel Mihail. Am văzut și crucea pe care o formase tăietura ce i se făcuse. Ei au și cusut-o. Nu voi uita niciodată acest lucru! Și-a ridicat puțin cămașa și am văzut cicatricea în semnul Crucii. Ne-a spus că din pântecele ei a ieșit o gânganie și a simțit cum a plecat cancerul.
Când a murit, o creștină care fusese la slujba ei de înmormântare, ne-a spus: „Nu pot să vă descriu câtă lume a fost…parcă a fost înmormântarea unui ministru”. Oamenii, din evlavie, luau pietricele din căminul unde stătuse. Patruzeci și cinci de ani s-a nevoit în acel cămin. Nu a avut nimic, nici măcar chilie.
De curând au venit niște închinători care au mers în Sfântul Munte și ne-au spus despre stările duhovnicești pe care le trăia Starețul Efrem Katunakiotul atunci când liturghisea. Îngenunchea și își alipea capul de marginea Sfintei Mese. Nu se putea ridica din fața Sfintei Mese datorită lacrimilor pe care le vărsa. Când rostea ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale”, nu-și putea ridica capul din pricina lacrimilor și a umilinței de care era cuprins.
Să vorbim acum din nou despre subiectul rugăciunii și al muncii. Să luăm aminte la trapeză[6], pentru că avem surori începătoare. Așa cum am spus și alte dăți, trapeza este Biserică. Când suntem adunate la citirea vieții Sfântului, primim mult Har de la Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu se leapădă repede ca și mâncarea. Este nevoie de multă luare-aminte. Citirea are în ea Harul lui Dumnezeu, iar când o ascultăm cu atenție, Harul se sălășluiește în sufletul nostru. De aceea de multe ori se petrec și minuni în vremea mesei. Mai demult o oarecare soră a primit Schima Îngerească. Am luat-o și, în sunet de toacă, am mers la trapeză. Acolo ea și-a aplecat capul deasupra farfuriei și ducea lingura de la farfurie la gură, însă fără să mănânce. Iar când ne-am ridicat, a spus:
– Ce frumos ați cântat! Mai cântați!
– Nu am cântat, ci s-a citit, a spus Starețul. Apoi mi-a șoptit: „Ia te uită la chipul ei, cât de mult s-a schimbat!”
Duhul ei plecase dintre noi. Trapeza, așa cum v-am spus, este ca și biserica. Dacă luați aminte la citire, nu veți mai putea sta din pricina lacrimilor. Iar în sufletul vostru veți simți măreția lui Dumnezeu.
Luați aminte foarte mult și la slujbele bisericii. Să nu șoptiți când sunteți la strană, ci să vă înțelegeți prin semne. În acea vreme sunteți înaintea Tronului lui Dumnezeu ca Îngerii și-l lăudați pe Domnul. De aceea, așa cum Sfinții Îngeri stau cu frică, tot astfel și voi să vă străduiți să-i urmați. Strana simbolizează mormântul, de aceea cu multă frică de Dumnezeu să stăm, să ne plecăm capul și să avem mintea noastră la Dumnezeu, la Rugăciune. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Să ne rugăm cu metanierul, atunci când ne războiește toropeala, pentru că diavolul caută să câștige și el ceva în vremea rugăciunii. De ce atunci când ieșim afară, pleacă somnul și îndată ni se deschid ochii și începem să vorbim, în timp ce în vremea rugăciunii, când trebuie să vorbim cu Dumnezeu, ne cuprinde somnolența și lenevia? Pentru că diavolul se străduiește ca sufletul să nu se unească cu Dumnezeu. Este trebuință de multă luare-aminte și de multă rugăciune pentru ca diavolul să nu ne fure mintea. Cele tinere, care nu sunt bolnave, este bine să stea în picioare în biserică. Pot să stea puțin când se citește la psaltire, însă nu tot timpul. Dacă vreuna este bolnavă, este îndreptățită să se așeze. Așadar, stați în picioare, ca să puteți simți Rugăciunea, pentru că și statul în picioare ajută foarte mult în atragerea Harului lui Dumnezeu în suflet. Când omul stă în picioare, face o osteneală, o jertfă pentru Dumnezeu, iar Harul lui Dumnezeu îl umbrește.
O Dumnezeiască Liturghie nu se poate răscumpăra cu milioane. Poți să faci una sau alta, însă nimic nu se compară cu Taina. Dumnezeiasca Liturghie este Dumnezeiasca Jertfă. Când se săvârșește Jertfa la Proscomidie, preotul sună clopoțelul și spune în taină: „Pomenește ,Doamne! Pomenește, Doamne! Pe cei vii… și pe cei adormiți”. Atunci și noi, în același timp, putem pomeni numele viilor și ale morților noștri. În acea clipă se unește pământul cu Cerul și se săvârșesc minuni. Vă aduceți aminte ce ne-a spus Starețul? Cum părinții făcuseră curățenie în paraclisul în care slujea și au pus pomelnicele într-un colț, iar când a mers să liturghisească, a uitat să pomenească acele nume. Iar în vreme ce spunea: „Pomenește, Doamne!, Pomenește, Doamne!…” vede înaintea lui sufletele ale căror nume erau ascunse în acel loc și i-au spus: „Pe noi de ce nu ne pomenești?”.
Și îndată Starețul a cerut pomelnicele și a văzut că era un teanc de hârtii cu nume pe care nu le pomenise. Ați auzit? S-au arătat sufletele și i-au cerut să le pomenească. De aceea și noi, în acea vreme, este bine să avem în minte numele celor pe care vrem să-i pomenim. Să le învățăm pe de rost și să le pomenim, zicând: „Pomenește, Doamne, pe robii Tăi cei vii… și cei adormiți…”.
Odată un preot mi-a spus:
„În timp ce eram la Proscomidie și spuneam „Pomenește, Doamne…”, era lângă mine și paraclisiera, care pomenea și ea. La un moment dat am auzit-o ca și cum vorbea cu cineva. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus:
– Iată, o pomeneam pe vara mea, pentru că se împlinesc astăzi patruzeci de zile de când a murit. Și când am spus: «Pomenește, Doamne, pe roaba Ta…», a venit și mi-a spus: «M-ai chemat și am venit să te văd»”.
A văzut-o cu ochii înaintea ei. Aceasta mi-a făcut o deosebită impresie.
Așadar, multă luare-amine. Să luați aminte la discuții, la mânie, la cuvinte, la vorbăria deșartă, la văicăreală, pentru că toate acestea păgubesc sufletul. Mintea voastră să fie cer, inima voastră să fie tron al lui Dumnezeu, iar gura biserică. Să păzim cuvântul evanghelic care spune: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”[7]. Cel care păzește acest cuvânt al Evangheliei, va merge fără judecată la Dumnezeu. Nici pe la vămi nu va trece și nici nu-l va judeca Dumnezeu. Osândirea este cel mai mare păcat, care ne desparte de Dumnezeu. De îndată ce ne vine în minte, s-o coborâm în iad și să spunem: „Vino să te duc la viermele cel neadormit! Vino să te duc în întunericul cel gros, în focul cel veșnic! Ia să ne punem degetele în foc…”. Trebuie foarte multă luare-aminte, pentru că avem de-a face cu un leu, cu care nici Sfinții nu au putut-o scoate la capăt. Părinți purtători de Dumnezeu și mari asceți și i-a zguduit. Să luăm aminte să nu osândim și să avem înaintea ochilor noștri pe „Rugați-vă neîncetat”[8] și pe „privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[9]. Așa cum ținem un copilaș de mână și nu-l lăsăm să cadă în dreapta sau în stânga, să se împiedice, să se înece și să se lovească, așa trebuie să ținem și mintea noastră. Când în Rai, când în iad, acolo trebuie să fie mintea noastră; să nu plece de la cele cerești, nici la cele pământești, nici la griji și nicăieri în altă parte să nu fie. Noi, ca monahii, ce griji să avem? Unele monahii au griji, dar voi celelalte aveți ascultarea, Rugăciunea, unirea cu Dumnezeu, ca să vă sfințiți și să izvorâți mir. Să primiți mărețiile lui Dumnezeu pe care le dă în dar! Însă noi ne lipsim de multe ori de dulceață, de mireasmă, de Harul lui Dumnezeu, de fericire, de prefacerea sufletului. Iar de toate acestea se întâmplă să ne lipsim, pentru că nu vânăm Rugăciunea, nu-L vânăm pe Dumnezeu. Orice are Dumnezeu, ni le va da nouă. Ați auzit ce ne spunea Părintele Marcel seara trecută? Orice faci lui Dumnezeu, vei primi însutit. Dumnezeu nu ne lasă, ci pe toate ni le plătește. Să evităm toate relele și să ne vedem numai pe noi înșine și atunci nu vom mai da vina pe nimeni. Cea mai mare fiară este sinea noastră. Dacă o vom război, atunci vor pleca toate. Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat. De aceea trebuie să luăm aminte să avem foarte multă zdrobire de inimă și smerenie. Să ne adunăm mintea, să spunem două cuvințele, să facem puțină rugăciune: „Hristoase al meu, Te-am mâhnit astăzi, Te-am amărât cu felul nostru de a fi, cu purtarea noastră, cu neorânduiala noastră, cu nepăsarea, cu lenevia, cu neseriozitatea, cu toate patimile care ne războiesc”. Să ne rugăm, ca să devenim adevărate mirese ale lui Hristos. Să ne nevoim să avem smerenie în sufletul nostru. Smerenie! Cel care se va smeri și va deveni „pământ și cenușă”[10], acela va primi mărețiile lui Dumnezeu, va primi darul Duhului Sfânt înlăuntrul sufletului său. Prin smerenie S-a răstignit Hristos al nostru, prin smerenie s-au făcut toate. Hristos vrea multă dragoste și multă credință. Dacă Îl vom iubi, și El ne va iubi pe noi, Îl va durea pentru noi, ne va milui și ne va mântui.
Nu se poate spune cât m-am folosit ieri de Părinți! Cum spunea Părintele Marcel Rugăciunea. Cu mult Har, cu multă dulceață. Zbor de atâta bucurie! O astfel de simțire am înlăuntrul sufletului meu. Mi-am adus aminte de anii de demult. Ce, oare voi spune minciuni? Ce unire duhovnicească se face atunci când comunică unul cu altul. Mă gândesc cum se transmite Harul lui Dumnezeu. Are unul și dă și celuilalt. Aceasta este o măreție. Atâta bucurie are omul duhovnicesc în ceasul comuniunii, încât nu se poate stăpâni, ci tot ceea ce are, dă celuilalt. Are flacără dumnezeiască? Flacără va dărui. Răcorire cerească are? Răcorire va da. Foc are? Foc va da. Mireasmă are? Mireasmă va da. Ceea ce are, aceea va da. Dumnezeu este la mijloc. Suntem fără îndreptățire, fără nici cea mai mică îndreptățire. Așadar, ascultare, smerenie, respect din partea celei mai mici față de cea mai mare, și din partea celei mai mari față de cea mai mică, ca să putem și noi petrece după Dumnezeu și să ne învrednicească să devenim o ceată de Îngeri.
[1] Cf. Matei 26, 52.
[2] Matei 26, 41; Marcu 14, 38.
[3] Deuter. 32, 15.
[4] Potrivit tradiției, cuvintele acestea au fost rostite de înțeleptul Solon (639-559 î.Hr.) către bogatul rege Kroison al Sardelor.
[5] Din Rugăciunea de dezlegare de la Taina Spovedaniei.
[6] Se referă la mesele rânduite pentru obște.
[7] Matei 6, 1.
[8] I Tes. 5, 17.
[9] Matei 21, 46.
[10] Facere 18, 27.
