Iulie 1984
Când monahul are credință, dragoste și încredere în mai-marii săi, este fără grijă, simte unirea duhovnicească cu ei și este ca un copil mic pe care părinții lui îl țin de mână. Nu poate avea gânduri de împotrivire, de judecată, nimic, pentru că trăiește continuu în această stare duhovnicească. Și astfel va trăi în chip plăcut viața sa în mănăstire. Proestoșii vor fi ca buldozerele care deschid și curăță drumul și monahul va trece liber, iar dacă va întâmpina vreo greutate, îl vor ajuta. Va vedea când îl va ridica unul pe umeri, când îl va ridica celălalt și astfel îl vor ajuta la trecerile grele ale vieții. Când are credință, toate se vor face.
Să căutăm să trăim cât mai autentic călugăria, s-o trăim corect, ca să devenim monahii desăvârșite, neavând nici cea mai mică prihană în sufletul nostru. Atunci vom fi vesele. Atunci sufletul omului se umple de veselie și omul devine dumnezeu după Har, neavând nici o mâhnire în el, și spune: „Am Stareță, am Stareț, le pot spune orice; am spovedit cutare, am spus cutare gând, am clarificat cutare problemă, s-a terminat cu neliniștea”. De aceea, proestoșii stau înăuntru și se luptă mereu. Și eu de aceea nu plec de lângă voi; fac ceva, vorbesc, însă stau aici. Nu-mi place să umblu, pentru că dacă iese cineva, este ca peștele pe uscat. Va vedea ceva, va auzi ceva, mintea va fi atrasă și sufletul își pierde măreția feciorească pe care o are, își pierde curăția pentru care în fiecare zi se nevoiește s-o dobândească. Ieșind afară, nu se poate să nu o piardă. Va vorbi în deșert, va râde, va vedea, va spune, va face. Și va pleca măreția feciorească pe care sufletul se nevoiește s-o dobândească.
Când am mers la Hios, la Sfânta Marcela, am vizitat acea Mănăstire unde erau fetele pe care le-am cunoscut, unde a mers și mama lor acum. Este o mănăstire în care nu intră bărbați și nu ies deloc afară din mănăstire. Ce chipuri aveau! Erau atât de nevinovate, încât nu vi le pot descrie. Și ne-au spus: „Suntem aici de atunci de când am venit și nu am ieșit afară din Mănăstire”. Au intrat și nu au mai ieșit; acolo vor fi îngropate. Numai de mare nevoie, pentru vreo operație serioasă, numai atunci merg la spital. Altfel, niciodată. Și poți vedea nevinovăția, curăția pe fețele lor care strălucesc ca zăpada. Trăirea în feciorie o vezi zugrăvită pe fețele lor. Multă nevinovăție. Și spui: „Iată cum le ține acolo Harul lui Dumnezeu!”. Dumnezeu le dăruiește Har, le dăruiește viață. Când lucrezi la un om, acela își spune: „Ah, acesta a lucrat mai mult și pentru aceasta îi voi plăti mai mult decât este rânduit”. Dar oare Dumnezeu nu te va plăti, dacă pentru dragostea Lui nu ieși afară din Mănăstire și faci și una și alta? Dumnezeu nu este nedrept, ci-ți va plăti și-ți va da și daruri. Dacă un om are conștiință și caută să te răsplătească pentru munca pe care i-ai făcut-o, Dumnezeu, pentru munca curată, frumoasă, pentru silința pe care o depui și pentru timpul pe care-l jertfești pentru El, cu cât te va răsplăti? Să luăm hotărârea și să spunem: „Acum Îi voi spune două cuvinte lui Hristos, vom comunica cu El”. Străjerul stă de pază la palat, și nici măcar nu-și întoarce ochii, nu-și mișcă nici piciorul, nici mâna, nimic. Când vom avea și noi o astfel de silință în noi înșine, Dumnezeu ne va dărui lucruri duhovnicești, pe care nimeni nu le va putea înțelege, iar limba noastră nu le poate explica, pentru că este de lut. Mărețiile lui Dumnezeu nu se explică.
Să vă spun acum despre un preot bătrân pe care l-am cunoscut în Atena înainte de război. Când făcea Intrarea la Dumnezeiasca Liturghie, se pleca atât de mult, de parcă Îl ducea pe Hristos pe spate. Așa Îl simțea. Așa cum sunt aplecați Sfinții Îngeri pe pictura din Sfântul Altar ce reprezintă Dumnezeiasca Liturghie, tot astfel și acesta, mergea gârbovit. Când îl vedeai, îți spuneai „Acum cade”, dar nu cădea. Când zicea: „Pe voi pe toți…” mergea foarte încet, ca broasca țestoasă. Cine știe ce vedea! Ce se întâmpla în Sfântul Altar, ce Har, ce convorbiri avea cu Îngerii și cu Arhanghelii, cât Har simțea înlăuntrul său! De când spunea: „Luați, mâncați…” și până se împărtășea, trecea multă vreme. Oamenii în biserică așteptau și așteptau să continue. Când mergeau la biserică, oamenii își pregăteau de cu seară mâncarea, pentru că dimineața Dumnezeiasca Liturghie era „fără de sfârșit”. Cu toate că întârzia, oamenii mergeau acolo la Dumnezeiasca Liturghie. Ieșeau cu chipurile foarte schimbate, simțind multă „rugăciune” și multă veselie în sufletele lor. Acest preot mânca de trei ori pe săptămână, o zi da și una nu, și numai posmag. Trăia cu Sfânta Împărtășanie. Un om sfânt. A murit. Îmi spunea cum vedea dumnezeiasca Taină, Heruvimii cu ochi mulți, Serafimii cu șase aripi. Când spunea: „…Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei ca șase aripi…”, mintea lui pleca de pe pământ, atâta Har avea în sufletul său. Stau și mă gândesc: „Cum îl face Dumnezeu pe om, cum îl ține în viață?”. Noi acum nici o zi nu putem posti, nu putem răbda. Ce oameni erau aceia! Ce oameni cerești!
Când am mers la Atena pentru problema ce o am la mână, am trecut și pe la Starețul Porfirie să-mi binecuvinteze mâna, ca să evit operația pe care mi-au recomandat-o medicii. Acolo am întâlnit o copilă și i-am spus că vreau să-l văd pe Stareț. Când am intrat înăuntru, nici măcar nu m-a întrebat despre mâna mea, ci mi-a cerut să-i spun numele fiecărei monahii și surori și a analizat sufletul fiecăreia în parte.
Odată am mers la o casă, unde am întâlnit niște persoane care mi-au pus următoarele întrebări:
– Dacă cineva se află la o masă, iar pe ea se află fructe bune și mai puțin bune, ce va trebui să ia? Pe cea bună sau pe cea stricată? Este păcat să mănânce cineva fructa stricată?
– Când are lepădare de sine, va mânca pe cea stricată, nu pe cea bună.
– Fac maicile la Mănăstire acest lucru? Mâncarea o faceți cu condimente sau o faceți simplă, fără sare, fără untdelemn? O mănâncă cineva așa? Atunci când omul se nevoiește astfel, are plată?
– Dacă nu vrea să facă plăcere gâtlejului, o va mânca așa fără gust, fără sare și nu-și va da seama de gust.
– Să zicem că moțăi și te lupți cu somnul, dar nu vrei să dormi, ci să te nevoiești. Oare Harul lui Dumnezeu nu-l va umbri pe om atunci când se va lupta împotriva somnului sau a mâncării?
– Desigur, îl va umbri Harul lui Dumnezeu, pentru că se nevoiește și se luptă.
– Maică Stareță, monahiile Sfinției Voastre rostesc Rugăciunea neîncetat de când se scoală până seara?
– Una spune mai puțin, alta mai mult, cum poate fiecare.
– Cu osândirea cum se luptă acolo monahiile? Monahiile sunt îngeri și dacă există osândire, nu vor putea face rugăciune.
– Desigur, nu poate exista rugăciune, pentru că există ziduri.
– Cum ați spus?
– Am spus că există un zid în față și nu poate vedea nimeni lumina. Pentru că lumina răsare fiecărui credincios. Când ne sculăm dimineața și ne rugăm lui Dumnezeu, iar înlăuntrul nostru nu îngăduim nici o prihănire, oricât de mică, și ne luptăm cu gândul și nu-l lăsăm să ne întineze, mintea noastră va rămâne curată. Însă atunci când există ceva, aceasta se face piedică și vezi cum o mică rază zboară dintr-o parte, alta din cealaltă parte, dar aceasta piedică, acest zid, nu te lasă să-L vezi pe Dumnezeu în întregime.
– Înainte de a se înnopta trebuie să cerem iertare?
– Desigur, trebuie să cerem iertare înainte de a se înnopta, pentru ca să dormim liniștiți și rugăciunea noastră să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu. Vechiul nostru duhovnic de îndată ce mâhnea pe cineva sau vedea pe cineva că se depărtează de el, că are gânduri, le făcea el metanie până la pământ și le spunea: „Iartă-mă, fiule, că te-am mâhnit, că te-am amărât. Iartă-mă!” Și o spunea cu durere. Este trebuință de smerenie.
– Așadar, în felul acesta trebuie să ne luptăm împotriva osândirii.
– Dacă avem înlăuntrul nostru, în mintea noastră evenimente, cazuri etc., cum se va uni sufletul cu Dumnezeu? Este cu neputință să se facă aceasta. Omul este un dumnezeu după Har. Cum l-a ridicat pe om să devină dumnezeu după Har!? Când mă gândesc la asta… Un lucru foarte mare! Nu poate omul să înțeleagă aceasta, își iese din sine. Și așa este, dacă se gândește cineva că Dumnezeu l-a făcut pe om, pe oricare om, dumnezeu după Har și l-a învrednicit să vorbească cu El, numai să se apropie de El. Vine dumnezeiasca mângâiere în sufletul omului și-L vede pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți; și-i vede lângă el, ca pe frații lui, ca pe niște rude. Și aceasta pentru că s-a depărtat de rude, de frați, ca să se apropie de Sfinți. Și aceștia îl vor mângâia, îi vor da putere.
– De ce nu ne lasă ispititorul, atunci când vrem să vorbim cu Dumnezeu? De ce nu ne lasă?
– Pentru că acesta este un lucru foarte mare. Nu există rugăciune continuă, pentru ca sufletul să fie lipit și unit cu Dumnezeu, să fie afierosit toată ziua lui Dumnezeu, de aceea ne îngreuiem. Vine plictiseala, nepăsarea, acedia, trândăvia. Și toate acestea vin, deoarece nu există o legătură cu Dumnezeu, nu devenim una cu Dumnezeu, nu se face această unire. Ispititorul nu ne lasă să vorbim cu El. În timp ce, dacă ne vom uni cu Dumnezeu, cât Har nu ne va dărui, câtă schimbare nu se va face în sufletul nostru, câte lacrimi dulci nu vor veni, câtă dragoste, câtă veselie! Încă suntem trupești și duhul nostru încă nu s-a unit cu Dumnezeu, ca să devină una, de aceea nu avem această măreție în sufletul nostru. În timp ce, dacă am avea această unire cu Dumnezeu, am căuta încolo și-ncoace să aflăm un loc liniștit.
Să vă spun acum despre o soră care a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Pe atunci chiliile de sus nu erau terminate. Odată căutam pe o soră, dar nu o găseam. Am căutat-o peste tot și, în cele din urmă, am găsit-o pe brânci într-una din aceste chilii. Obrajii îi erau roșii ca focul, iar fața îi strălucea. Nu pot să uit asta. Când am văzut-o, am întrebat-o:
– Bine, soro, te-am căutat peste tot. Ce faci aici?
– Lasă-mă! Lasă-mă să stau aici, să vorbesc cu Mirele meu, cu Stăpânul Hristos!
Am lăsat-o acolo și a ieșit după mai multe ceasuri. Găsise acel loc și acolo își făcea rugăciunile. Aflase comuniunea cu Dumnezeu. Avea multă ascultare, dragoste și evlavie. Am pus-o să stea în chilie cu o altă maică. Erau două paturi în acea chilie și le spuneam ca întotdeauna să doarmă pe partea dreaptă, nu pe cea stângă, căci atunci vine ispititorul și ne ispitește. Și-mi aduc aminte ca după ce am făcut-o schimonahie pe cea care era împreună cu ea, acea soră se gândea cum să doarmă. „Acum sunt sfinții Îngeri aici în chilie. Dacă mă voi întoarce spre schimonahie, voi face neascultare de Stareță, dacă mă voi întoarce pe partea dreaptă, voi face ascultare, însă îi voi disprețui pe Îngeri. Dar ascultarea este mai presus decât Îngerii, așa că voi face ascultare de Stareță”. A făcut ascultare și s-a culcat pe partea dreaptă, dar deodată a auzit o cântare cerească: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, „Cuvine-se cu adevărat…”. S-a acoperit și a început să plângă acolo în patul ei. După aceea mi-a spus: „Ce glasuri melodioase erau acelea!”. Ce lucru mare este Schima Mare! Marea și Îngereasca Schimă! Ce Har dumnezeiesc! Ce dăruiește Dumnezeu în acel ceas! Cel mai păcătos, cel mai nevrednic se umple de Har în acel ceas. Toate căderile, toate păcatele, toate se șterg în vremea tunderii în Schima Mare. Iar când a fost călugăria acelei surori, l-a văzut pe Îngerul ei cu două aripi mari cu care o acoperea, o îmbrățișa și o strângea cu putere. Multă schimbare a simțit atunci în suflet, mult Har, o nespusă măreție. După aceea mi-a spus:
– Gherontissa, am apucat aripile Îngerului! Erau ca ale păunului. Le-am prins cu mâinile, erau mari și cafenii, la mijloc aveau culoare verde, aveau și puțin roșu. Așa am văzut aripile, iar Îngerul stătea deasupra mea. Era un Înger foarte mare.
Vedeți ce mare lucru este Schima monahală? Și cum ne vrea Dumnezeu? Vrea să devenim Îngeri. Atât de mare vrednicie are Schima îngerească, încât nu este ceva mai mare ca ea. Monahul cel bun, care lucrează cu multă acrivie, are o stare înaltă.
Gândiți-vă ce este petrecerea monahală! Ne-a învrednicit Dumnezeu să primim această măreție și să devenim Îngeri. De aceea se cuvine ca și purtarea noastră și mișcările noastre și cuvintele care ies din gura noastră și discuțiile să fie îngerești. Îngeri! Îngeri! Avem o rânduială înaltă, îmbrăcăminte îngerească purtăm. Aceste haine negre pe care le purtăm, în care ne încălzim și ne aprindem, vor deveni albe în Cer, vor deveni cununi și panglici de aur pe capetele noastre, potrivit cu nevoința fiecăreia. De aceea trebuie să avem multă luare-aminte, multă frică de Dumnezeu, și neîncetat să cugetăm că avem rânduială îngerească. De ce vorbești? Te vede Îngerul tău. De ce discuți? Te vede Îngerul tău. De ce strigi? Te vede Îngerul tău. De ce te cerți? Te vede Îngerul tău. Îngerul păzitor al sufletului nostru este lângă noi. Cât trebuie să-l iubim! Cât trebuie să-l cinstim! Cât trebuie să-i mulțumim! Cât trebuie să-l bucurăm și noi cu faptele noastre, cu dragostea noastră, cu purtarea noastră și cu viața noastră. Să-l iubim mult pe Îngerul păzitor al sufletului nostru, care stă lângă noi și ne aude și poartă cădelniță cu care ne tămâiază. De aceea Părinții, oriunde mergeau și oriunde stăteau, simțeau mireasma Îngerului.
Odată a venit domnul Panagopulos[1] la noi și mi-a spus:
– Cineva s-a oprit și a auzit fâlfâitul aripilor Îngerului său păzitor.
– Domnule Panagopulos, cred că dvs. ați fost, am continuat eu.
Acela a plecat capul și nu a vorbit. Trebuie să avem mult respect și să trăim ca Îngerii. Îngerul se mânie? Îngerul se ceartă? Îngerul discută? Spune minciuni? Judecă? Râde? Nu! Așadar, fiindcă purtăm îmbrăcăminte îngerească, să ne și purtăm îngerește. Ați văzut că Hristos al nostru nu a râs.
Odată am mers, împreună cu o prietenă, la un călugăr bătrân. Iar acela, ca să ne folosească, și-a luat fesul în mâini și-l mototolea. Apoi a început să lovească când într-o stâncă ce era acolo, când în fes. Toată ziua asta a făcut. La un moment dat m-a întrebat:
– Deci, soro, ce faceți? Vă călugăriți? Ce aveți de gând?
– Gheronda, dar nu am înțeles nimic. Ce înseamnă ceea ce ai făcut?
– Nu ați înțeles că, dacă nu vă faceți ca fesul și ca stânca, nu vă puteți călugări?
I-am făcut metanie și am plecat. Așa erau atunci monahii. Îi alungau, îi lăsau în afara Mănăstirii trei zile și chiar patru sau cinci. Nu-i luau îndată să-i facă călugări, nu-i implorau, nu le spuneau: „Hai, veniți aici! Intrați, luați loc!”. Ori călugăria să fie călugărie, ori… Acum suntem numai „de ce?”, „de ce nu m-a privit cu blândețe?”, „ de ce nu mi-a vorbit cu blândețe?”, „Gherontissa nu se îngrijește de mine, nu mă primește”. Și vezi numai mofturi și fandoseli. Ah, cât de departe suntem, Hristoase al meu!
Așa se sfințeau atunci. Ascultare oarbă! Ascultarea este cel mai mare dar pentru om. Pe ascuns de Stareț? Pe ascuns de Stareță? Nimic. Și apa și răsuflarea voiam să le spunem îndată Starețului, Stareței. Așa este. Ce să mai spui! De aceea este trebuință de mult discernământ. Cartea Studitului[2] trebuie s-o aveți sub braț. Să învățăm călugăria și ascultarea. Fiecare dintre voi să-l aibă pe Studit, nimic altceva nu trebuie. Și vă spun să-l citiți pe Studit, pentru că este cel mai mare chinoviarh și cel mai mare chivernisitor. Cele mai multe lucruri pe care le-am învățat, de la Studit le-am învățat. Să învățăm cum să ne exersăm în ascultare, în călugărie. Ascultare, ascultare oarbă. „Să fie binecuvântat!”, „Iertați”. Adevărata ascultare este fără împotrivire în cuvânt. Stareța spune să sari în foc? În foc să sari. Măgarul zboară? Da, zboară. Asta înseamnă ascultare, fără mofturi și fandoseli, așa cum spune Studitul. Acestea sunt pentru diavol, nu sunt pentru călugărie. Dacă Adam și Eva ar fi făcut ascultare, ar fi rămas în Rai. Neascultarea i-a scos din Rai. Neascultarea este moarte. Așa este. Temelia monahului este ascultarea. Ai făcut ascultare, te-ai mântuit și ai conștiința odihnită. Lumea devine un rai ceresc. Ascultare, pentru aceasta ceri binecuvântare, pentru cealaltă ceri binecuvântare, spui „iertați” și „să fie binecuvântat”. Ce lucru frumos, nici împotrivire în cuvânt, nici altceva. După aceasta, proestosul cum să nu ți le dea pe toate? „Dumnezeu să te ierte, fiule, că m-ai odihnit”. Dacă omul se împotrivește în cuvânt, nu poate înțelege, nu poate simți călugăria, ci înlăuntrul său simte greutate, mustrare, neliniște. În timp ce omul care face ascultare, își are capul liniștit și spune: „L-am odihnit pe Starețul meu, am odihnit-o pe Stareță, le-am odihnit pe surori, nu am nimic cu nimeni”. Caută de sufletul său, caută să-și împlinească îndatoririle cu acrivie, caută la Dumnezeu, caută să facă ceea ce trebuie. Iar aceasta este cea mai mare bucurie a omului și nu are nevoie de nimeni. În foc de ar sări, în apă de ar intra, merge liber și va spune: „Fie numele Domnului binecuvântat!”. Așadar, ascultare. Cel care va face ascultare va câștiga, iar cel care nu va face ascultare, se va târî toată vremea și se va păgubi. Faci ascultare? Ești ca o păsărică liberă care trăiește și zboară peste tot ca un îngeraș. De aceea este trebuință de multă sensibilitate, multă acrivie. Tot ceea ce-i spui Starețului se șterge, iar sufletul tău se bucură și este fericit; duci o viață de aur și nu ai mustrări de conștiință. Trăiești viață duhovnicească, ai bucurie și primești putere din ascultare. Ai făcut ascultare? Te-ai mântuit. Eu pentru acest lucru mă rugam. Sunt păcătoasă și nevrednică, dar în anii pe care i-am trăit în lume, cu această lucrare m-am îndeletnicit. Păzeam foarte mult ascultarea, ca și cum aș fi fost în mănăstire, adică aveam mintea la ascultare, atârnam de grumazul Starețului meu și a Stareței mele[3]. Ca și cum eram într-o chilie și purtam ghete mari și haine simple, așa mă vedeam pe mine. Și trăiam ca și cum mă aflam în Mănăstire și-L simțeam pe Dumnezeu. Și ceea ce-mi spunea fiecare acolo, făceam ascultare, „să fie binecuvântat”; fă cutare, „să fie binecuvântat” și nu mă împotriveam, păzeam foarte mult ascultarea. Spuneam: „Aici sunt ca într-o mănăstire, toți muncitorii aceștia sunt obștea și trebuie să fac ascultare de acești oameni”. Iar acum să fii în mănăstire și să nu ieși din lumea ta și să faci orice-ți spune gândul, este o cădere din cele mai mari pe care nici măcar nu puteți să vi-o închipuiți.
Să cercetăm și să întipărim foarte adânc în cugetarea noastră subiectul ascultării. Mai bine să-L mâhnești pe Dumnezeu, decât pe Starețul tău sau pe Stareța ta. Această virtute trebuie să o lucrăm mult în sufletul nostru. Dacă există ascultare, va exista și smerenie. Dacă există smerenie, va exista și frica lui Dumnezeu. Dacă există frica lui Dumnezeu, va veni Harul lui Dumnezeu. Iar dacă va veni Harul lui Dumnezeu, omul va ajunge la pocăință, va ajunge în Cer. Aceasta este temelia. Dacă nu există smerenie, vine împotrivirea și îndată „de ce?”. Și aceasta ce este? Este egoism.
Proestosul spune: „Mergi acolo”. „Nu. Nu merg”. Aceasta nu este împotrivire? Poți, nu poți, trebuie să mergi. Vă aduceți aminte când vă spuneam de acel monah care, atunci când cânta Slava la strană, a mers Starețul lui și i-a dat o palmă? Starețul văzuse că pe grumazul monahului era un demon și le-a spus monahilor după aceea că nu a mers să lovească făptura lui Dumnezeu, ci să-i dea o palmă demonului. Iar monahul, după ce primit lovitura, nu a plecat de la strană, ci numai după ce a sfârșit cântarea a mers la Stareț și, făcându-i o metanie, i-a spus: „Iartă-mă, Gheronda!”. Apoi s-a întors din nou la strană. Nu s-a gândit să spună: „Nu mă duc la Stareț”, cu toate că era multă lume în biserică. Nu s-a împotrivit Starețului, ci i-a pus metanie și a continuat să psalmodieze, pentru că avea smerenie. Și toți s-au minunat de el.
Starețul va mijloci la Dumnezeu ca să ne ierte, precum a făcut Sfântul Paisie, care a cerut cu îndrăznire de la Dumnezeu să-l scoată din iad pe ucenicul neascultător al unui Stareț[4]. Gândiți-vă ce îndrăznire aveau Părinții!
Odată l-am întrebat pe Gheronda și mi-a spus că osândirea lăuntrică este cel mai greu păcat de moarte. Să osândești și să nu se vadă că ai osândit și să arăți că ești în regulă, deși lăuntrul tău este plin de gânduri. Este ca și ogorul sterp care nu rodește nimic. Sufletul omului care osândește lăuntric se împietrește și se face ca piatra, pământ care nu răsare nimic. Face două păcate: osândește și se mândrește. Adică din pricina egoismului nu arată că a osândit.
În acei ani, după Pavecerniță nu beam apă. Dacă beam, spuneam „Miluiește-mă, Dumnezeule”. Ce sardele? Ce macrou? Nici apă nu beam. Orice auzeam, puneam în lucrare. Iar dacă mâncam mai mult, ne înfrânam de la apă. De acasă și până la biserică nu vorbeam deloc, ci spuneam Rugăciunea. S-au dus acestea. Mergeam pe la case, care erau ca niște biserici. Ce ani de neuitat!
[1] Este vorba despre Dimitrie Panagopulos (1916-1982), teolog și mare propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu.
[2] Se referă la Sfântul Teodor Studitul.
[3] Stareța se referă la Monahia Teofana, mama Starețului nostru Efrem Filoteitul.
[4] Vezi Viața Sfântului Paisie cel Mare, 19 iunie.
