Cuvioasa Melania Romana sau despre aristocrația renunțării

Istoria Țării Sfinte păstrează încă vie amintirea Cuvioasei Melania, de origine nobilă, viețuitoare pentru o vreme pe Muntele Măslinilor, lângă Cetatea Ierusalimului. Deși ctitoriile ei au fost dărâmate de perși în veacul al VII-lea, pe Muntele Eleonului se păstrează și astăzi grota în care Cuvioasa Melania s-a nevoit în ultimii ani ai vieții, amintind, împreună cu locul unde a fost mănăstirea, astăzi un important cartier musulman, de trecerea ei prin această viață.

Melania a făcut parte din aristo­cra­ția Cetății Eterne, a cezarilor, a marilor nobili, dar și a nenumă­raților creștini care și-au vărsat sângele pentru Evanghelie, cunoscând îndată după perioada persecu­țiilor o înflăcărată revigorare spirituală.

În urma predicii Fericitului Ieronim, precum și a altor misionari creștini, multe persoane din înalta societate a Romei au lăsat cele ale lumii și L-au urmat pe Hristos. Unele sinaxare nu le pomenesc, dar altele consemnează nume din comunitatea romană încreștinată, între acestea fiind Fabiola (^399), Paula și fiica ei, Eustochia, ale căror morminte se află la Betleem, Marcela, Asela, Melania cea Bătrână și Melania cea Tânără care și-a încheiat viața la Ierusalim.

Nimic nu părea să le lipsească. Aveau parte de faimă, de onoruri, de putere, toate protejate de nenumărate averi. Și, cu toate acestea, vestea cea bună a Împărăției lui Hristos le-a făcut să le privească ca pe niște greutăți care îți încetinesc mișcarea și la care trebuie să renunți pentru a ajunge la desti­nație.

Melania cea Tânără, care purta și numele Valeria, a fost nevoită să se căsătorească, împotriva voinței ei, cu Pinian, când avea numai 14 ani. Educată în spirit creștin și auzind istorisiri de folos din Egipt și Țara Sfântă, i-a propus soțului ei să viețuiască departe de păcat, renunțând la cele care-i depărtau de calea spre Împărăție. Soțul a fost de acord să lase câțiva urmași și apoi să se dedice vieții contemplative.

Într-o vreme în care, la Roma, aveau loc petreceri la care se adunau cei mai bogați oameni ai Imperiului Roman, Melania purta sub hainele luxoase o tunică de păr. Împlinea multe fapte bune. Filantropia și ajutorarea Bisericilor, în dragoste față de Domnul, erau preo­cupări de suflet constante.

Bunica ei, Melania cea Bătrână, a sfătuit-o mereu să se dedice vieții de abstinență și curăție. După moartea multor rudenii, în special după trecerea la cele veșnice a fiicei ei, Melania împreună cu Pinian s-au retras în apropierea Romei, părăsind somptuoasa reședință pe care o aveau, una dintre cele mai cunoscute ale acelor vremuri.

Îi cerceta pe bolnavi, mergea la cei din închisori împreună cu soțul ei, ajutându-i foarte mult pe nevo­iași, după cum citim în Sfânta Scrip­tură: Căci cunoaşteţi Harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi (2 Corinteni 8, 9).

S-au hotărât să-și împartă averea, proces dificil de realizat, întrucât dețineau imobile, terenuri și proprietăți în tot imperiul, din Africa și Spania până-n Italia, iar palatele lor erau atât de mărețe încât nici împăratul nu spera să le cumpere. Mai mult, se spunea că împărțirea proprietăților lor aducea atingere sistemului politic și economic al Romei, iar unii membri influenți ai Senatului, cu care se înrudeau de altfel, au încercat să-i împiedice să-și ducă la bun sfârșit acest proiect filantropic.

Melania a eliberat, împreună cu soțul ei, în jur de 8.000 de sclavi, dăruindu-le fiecăruia câte trei bani de aur. Era mult, prea mult pentru acele vremuri. Câți dintre marii bogați ai zilelor noastre ar putea face acest gest pentru angajații lor?!

Auzind veștile despre decizia măreței familii, care continuau să se înmulțească și să uimească, membrii influenți ai societății romane încercau să dea o noimă hotărârii lor. Ce se întâmplase cu nobila familie?! Ce zeu le întunecase mințile și le aprinse inimile să le facă o asemenea nefăcută? Cine mai auzise de o astfel de faptă: Bani și bunuri dăruite mănăstirilor, terenuri întinse cedate Bisericii? Toate născute dintr-o înțelegere profundă a cuvintelor Mântuitorului Hristos: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21).

Melania a renunțat cu bucurie la tot ce avea, era nevoitoare și s-a asemănat, după cum spun cei care i-au scris viața, cu marii luptători ai pustiei.

Scrierile haghiografice mențio­nea­ză că postea cinci zile pe săptămână, doar la marile sărbători dezlega câte puțin, citea Sfânta Scriptură și manuscrisele scriitorilor bisericești care circulau atunci, în latină sau greacă. Se ruga mult și Îl slujea pe Dumnezeu mai ales prin grija față de aproapele.

După ce a petrecut șapte ani în Africa, a plecat într-un pelerinaj în Țara Sfântă, iar pe drum s-a oprit la Alexandria, pentru a-l vizita pe Sfântul Chiril. La Ierusalim și-a petrecut zilele în Biserica Învierii, iar când se închideau porțile, se ruga aproape toată noaptea pe Golgota, unde se înălțase Altarul întru pomenirea Răstignirii Mântuitorului.

După ce a călătorit în Egipt și a cunoscut mulți sihaștri, s-a stabilit pe Muntele Măslinilor, unde a petrecut 14 ani (417-431). Nu păstra legături cu oamenii vremii sale. A fost o apărătoare a Bisericii, urmând învățăturile Fericiților Ieronim și Augustin, cărora le arăta mare admirație.

După moartea mamei sale, în 431, Melania a întemeiat pe Muntele Măslinilor o mănăstire, care ținea tradiția liturgică de la Roma, de unde au fost aduse 90 de tinere. Fostul ei soț, Pinian, devenit monah, se afla și el în fruntea unei comunități cu 30 de frați. Melania nu a acceptat să fie numită stareță, dar le îndruma pe cele care erau în mănăstire prin exemplul personal.

Slujea tuturor, lua asupră-i îndatoririle cele mai grele și le sfătuia pe toate cum îndemna Mântuitorul: Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12).

Fericita Melania spunea: diavolul ne poate imita cu ușurință virtuțile, el este învins doar de smerenie și milostenie, iar toate virtuțile sunt în zadar fără milostenie.

După ce a murit Pinian, în 432, a stăruit în rugăciune într-o chilie fără ferestre, complet izolată de lume. L-a încredințat pe biograful ei, devenit mare rugător, Gherontie, să ridice pe locul Înălțării Domnului o mănăstire de călugări, a cărei călăuză duhovnicească a fost ea însăși.

Către sfârșitul anului 436, Melania s-a dus la Constantinopol, fiind chemată de unchiul ei, un om deosebit de influent la Curtea imperială, Volusian, încă adept al idolatriei. Găsindu-l grav bolnav, a reușit, împreună cu fericitul Arhi­episcop Proclu, să-l înduplece să primească, în ultimul ceas al vieții, Taina Sfântului Botez.

A luptat cu stăruință pentru apărarea credinței ortodoxe, împărăteasa Eudoxia însăși cerându-i sfatul în urma unui pelerinaj în Țara Sfântă.

Deși avea mare putere de tămăduire, le spunea tuturor că vindecările care s-au săvârșit sub ochii ei se datorau rugăciunilor Sfinților, ea îngrijind adeseori mormintele Mucenicilor.

După câteva zile de boală, ce au urmat sărbătorii Crăciunului, în anul 439, și-a încredințat sufletul Domnului, spunând asemenea lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)Înmormântarea ei a adunat mulți călugări râvnitori și trăitori ai Evangheliei din Ierusalim.

Deși au trecut de atunci 1.600 de ani, locul nevoințelor ei s-au păstrat, chiar dacă mănăstirile ctitorite au fost dărâmate. Din rugăciuni, evocări și pioase aduceri aminte, Sfânta Melania zidește și astăzi mănăstiri în mințile și-n inimile oamenilor care o caută și o pomenesc.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro

Previous Post

Evanghelia zilei (Matei 2, 13-23)

Next Post

În ultima zi din an este comemorat diaconul Ion Creangă: 134 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui scriitor

Related Posts
Total
0
Share