Acest mare plăcut al lui Dumnezeu și mare viețuitor al pustiei a fost dăruit de Dumnezeu împăratului Persiei, Nasrsita. Iar Îngerul Domnului i-a poruncit acestuia să-l ducă la o Mănăstire din părțile Egiptului. Acea Mănăstire se numea a Eritului și avea o sută de monahi îmbunătățiți. Astfel, împăratul, dând pe fiul său lui Dumnezeu și încredințându-l egumenului acelei Mănăstiri, s-a întors întru ale sale.
Și după ce pruncul a ajuns la vârsta de șapte anișori, adeseori se ducea la trapeză și, cerând câte o bucățică de pâine, se ducea în tinda Bisericii, unde era zugrăvită Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Cuviosul Onufrie de Icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință sfântă, vorbea ca și cu un viu cu Pruncul Hristos zugrăvit pe Icoană, Care era ținut de mâinile cele feciorești ale Pururea Fecioarei. Și grăia astfel: „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce Te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă”. Iar Pruncul Hristos cel închipuit pe Icoană, ca și cum ar fi fost viu, întindea Mânuța Sa și lua pâinea din mâinile Cuviosului Onufrie, care Îl vedea pe El ca și cum o mânca.
O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, și trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea și unde o duce. Deci, văzându-l ducându-se cu pâinea la Biserică, a mers după dânsul mai de departe și, ajungând la ușa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus-arătată și s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a vestit Avvei și tuturor celorlalți monahi mai sporiți în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul.
Atunci Avva a învățat pe trapezar, astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: «Du-te de cere pâine de la Acela Căruia I-ai dat de multe ori»”. Iar trapezarul, ascultând pe Avva, a făcut așa precum i-a poruncit. Deci dimineața, venind Onufrie și cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu I-ai tot dat de multe ori”.
Deci pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a zis către Pruncul Hristos, Cel închipuit pe Icoană: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el, și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!”.
Și îndată Pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada și caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o ducă pruncul cel de șapte ani. Deci Cuviosul Onufrie luând pâinea din Mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Și venind cu ea la Avva, se lăuda copilărește, zicând: „Iată, Pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”. Iar Avva, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toți monahii și le-a arătat acea pâine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi și Cuviosul Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din Mâinile lui Hristos Însuși. Și toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pâinea în mai multe părți pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor monahilor.
Cuviosul Onufrie a viețuit 60 de ani în pustie, nevoindu-se mult pentru dragostea lui Hristos; s-a învrednicit a se hrăni cu pâine cerească, după cum singur a mărturisit despre sine: „A spune răbdările și ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe cele care omul este dator să le facă la singurătate, pentru dragostea lui Dumnezeu. Iar Bunul Dumnezeu, văzându-mă că m-am dat cu totul spre nevoințele pustnicești și mi-am pus sufletul spre foame și sete, a poruncit Sfântului Său Înger, ca să îngrijească de mine și să-mi aducă în toate zilele puțină pâine și apă pentru întărirea trupului meu. Astfel m-a hrănit Îngerul pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orânduit spre mângâierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peștera mea, s-a aflat un finic care avea douăsprezece ramuri, și fiecare ramură deosebi la o lună în an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, până ce trec toate cele douăsprezece luni; și sfârșindu-se o lună, se sfârșește și rodul unei ramuri, iar sosind altă lună, sosește și rodul altei ramuri.
Așijderea, din porunca lui Dumnezeu curge și un mic izvor de apă vie, așa că acum am încă treizeci de ani întru o îndestulare ca aceasta; pentru că, uneori mănânc din pâinea cea adusă de Înger, iar alteori gust din roadele finicului cu verdețurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Și beau din izvor apă vie, mulțumind lui Dumnezeu; iar mai ales mă hrănesc și mă adăp cu dulceață din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu numai cu pâine va fi omul viu, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”
Extras din Viețile Sfinților.
