Valul de refugiați izgoniți din casele lor de atrocitățile războiului continuă să vină spre țara noastră, iar românii încearcă să ofere ajutor miilor de ucraineni aflați în tranzit prin România sau rămași aici pentru o vreme. Odată cu debutul Postului Mare, Biserica ne cheamă să susținem rugăciunea și pocăința cu fapte de milostenie, după îndemnul Mântuitorului Hristos: „căci străin am fost și M-ați primit”. În contextul actual, „străinii” pot fi și oamenii alungați de bombardamentele ucigătoare din țara vecină, de violențele inimaginabile ale conflagrației, de foame și de frig. Mobilizarea exemplară a românilor este binecuvântată și de mulți Sfinți care, în viața lor pământească, au cunoscut și au trăit dramele războiului. Între ei, și Cuviosul Paisie de la Neamț, omagiat în mod deosebit în acest an, al rugăciunii, alături de alți Sfinți isihaști, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palamas.
În perioada „românească” a existenței sale, starețul cu viață îmbunătățită de la Neamț a trebuit să facă față unor provocări deosebite pricinuite de războaie. Se întâmpla prin 1763, pe când Cuviosul Paisie plecase din Muntele Athos, așezându-se cu un număr însemnat de ucenici în Mănăstirea Dragomirna, din ținutul binecuvântatei Moldove. Reușise să închege o frumoasă viață de obște, cu ascultare și rugăciune necontenită, cu traducerea cărților sfinte și cu sporită nevoință duhovnicească. Așezarea și pacea Cuviosului Paisie și ale obștii sale le-a tulburat, în 1768, începerea unui nou conflict între imperiile țarist și otoman, numit ulterior al V-lea război ruso-turc. Întins în perioada 1768-1774, conflictul s-a declanșat în contextul luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Se pare că aceasta a constituit pretextul pentru care Înalta Poartă a declarat din nou război rușilor. Nu era prima dată când teritoriile Țării Românești și Moldovei deveniseră teatrul confruntărilor militare, unde părțile beligerante se luptau pustiind totul în jur, incendiind sate și târguri, cetăți și mănăstiri. Spre a se salva, mulțime de popor a luat calea pribegiei, părăsindu-și obcinile și căutând scăpare în codri ori în așezămintele călugărești mai retrase care, prin zidurile împrejmuitoare, ofereau siguranță în eventualitatea unei invazii. Cum Dragomirna, la acea vreme, era deja fortificată prin strădania voievodului martir Miron Barnovschi, dar și înconjurată de o pădure deasă, numeroși credincioși s-au adăpostit între zidurile chinoviei sau chiar au viețuit prin preajma ctitoriei marelui mitropolit Anastasie Crimca. Tulburarea și grozăvia războiului au cuprins ținutul pe la mijlocul lui noiembrie, când pentru creștini tocmai începuse Postul Crăciunului.
Starețul Paisie, nemaiconfruntându-se cu așa ceva, nu a intrat în panică, nici nu a respins pe vreunul din cei care cereau adăpost sau hrană de la mănăstire, mai cu seamă că, odată cu ajunarea dinaintea Nașterii Domnului, debutase și o iarnă grea, cu troiene mari de zăpadă și temperaturi foarte scăzute. Ca să asigure spațiu suficient refugiaților, îmbunătățitul cârmuitor al Dragomirnei a dispus ca toți monahii din mănăstire să se mute câte patru, ba chiar câte cinci într-o chilie, în așa fel încât în jumătate din încăperi să fie găzduiți cei fugiți din calea războiului. Trapeza mare și încălzită a mănăstirii a pus-o la dispoziția nefericiților pribegi, îndeosebi femeilor însărcinate sau cu prunci de mână. Din îndemnul starețului, monahii au slujit celor din nevoi aflați în chinovie sau în proximitatea ei, iar chelarul, pitarul și bucătarul au oferit hrană tuturor refugiaților. Cuptorul de pâine nu se mai răcea, căci călugării brutari coceau neîncetat pâine pentru mulțimea de popor, iar bucătarii găteau zi și noapte ca să-i hrănească pe flămânzi și înfrigurați. După șapte ani de înfruntări armate, turcii și rușii au făcut pace, iar învrăjbirea s-a sfârșit. „Veneticii” s-au întors pe la casele lor, iar chinovia de la Dragomirna s-a reașezat întru a sa rânduială; însă nu pentru mult timp căci, în anul următor, conducerea imperiului habsburgic a cerut de la turci o parte din Moldova, drept „răsplată” pentru ajutorul dat otomanilor în lupta cu rușii. Pământul țării era și pe atunci tranzacționat ca la un „iarmaroc” al istoriei și al intereselor străine. Imperiul turc s-a tocmit cu cel al austriecilor, astfel că parte din țara Moldovei a fost înstrăinată, fiind socotită un fel de „aldămaș” după tranzacțiile nedrepte cu viața și istoria românilor dintre aceste mari puteri ale vremii. Din acest motiv, Cuviosul Paisie a părăsit Dragomirna, aflată în Moldova de sus, numită de ocupanți Bucovina, așezându-se cu marea sa obște de călugări în ținutul Neamțului, întâi la Mănăstirea Secu, apoi la Neamț.
Astfel de clipe dramatice au mai existat în viața starețului cu viață sfântă căci, pe când ocârmuia numeroasa obște monahală nemțeană, însumând peste 700 de călugări, nenorocirea războiului s-a abătut din nou peste țară. Cel puțin ultimii ani din viața Cuviosului Paisie i-au marcat alte răfuieli armate, de astă dată între ruși și austrieci, pe de o parte, și turci, pe de altă parte. Noile confruntări s-au întins pe o perioadă mai îndelungată, 1787-1792, și au rămas în istorie sub denumirea de al VII-lea război roso-turc.
Prin 1790, trupele austriecilor, care urmăreau pe cele turcești, au invadat Moldova, iar oamenii din satele și din târgurile moldovene aflate în calea oștilor s-au refugiat prin păduri, prin munți ori prin cătune și mănăstiri izolate, unde să se poată feri de năvala agresorilor. Astfel, marea lavră a Neamțului a devenit pentru sute de pribegi locul retragerii, dar și al supraviețuirii. Cu aceeași dăruire, Starețul Paisie, cu obștea sa, a ajutat mulțime de popor care a alergat către mănăstire, căutând scăpare de furia invadatorilor.
Aceste aspecte mai puțin cunoscute din viața Cuviosului Paisie vin să ne întregească uriașa sa personalitate, dar și modul practic în care a înțeles să împlinească dezideratul Evangheliei: „căci străin am fost și M-ați primit” (Matei, 25, 35).
Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
