Cuviosul Părinte Sofian Boghiu, mărturisitor și tămăduitor

Părintele arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) este unul dintre puţinii oameni care s-au identificat cu numele său, Sofianos – Cel înţelept (din gr. σοφός). Numele i-a exprimat întreaga lui lucrare şi stare de om înţelept, de om luminat de harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu care, datorită acestei înţelepciuni acumulate în timp şi în încercări, a devenit apostol şi duhovnic al Bucureştilor, mădular viu al Bisericii lui Hristos pe meleagurile româneşti.

Lucrarea lui de preot, de păstor de suflete şi-a început-o în Mănăstirea Antim din București, unde a şi fost hirotonit şi, sub luminarea și ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, a înaintat duhovniceşte și prin cele trei şcoli superioare: mai întâi Academia Teologică (Institutul Teologic), apoi Academia de Belle Arte şi a treia, cea mai vie şi lucrătoare, „Academia Specială” din temniţele comuniste, după cum o numea chiar Părintele Sofian.

Dar nu numai în şcoli şi-a adunat Părintele înţelepciunea, sinteza și floarea darurilor dumnezeieşti, pe de-o parte primite de la Dumnezeu, iar pe de altă parte lucrate şi de el cu migală, cu multă stăruinţă, răbdare şi rugăciune, ci mai ales în viața de mănăstire, în ascultarea de Dumnezeu și de părintele duhovnicesc. Aşa a devenit Părintele Sofian părinte și păstor duhovnicesc, cunoscând el însuși mai întâi starea de fiu duhovnicesc prin exerciţiul acestei ascultări dobândite și lucrate în mănăstire.

Părintele Sofian a fost și este un model de păstor nu numai datorită pregătirii și culturii sale teologice, liturgice și pastorale, adânci și ireproșabile. El nu spunea nimic de la sine, ci mereu ne trimitea punctual la învățătura Sfinților Părinți – Dascălii cei luminați ai Bisericii.

Ca slujitor la Sfântul Altar, Părintele Sofian era și un bun cunoscător al tipicului bisericesc, al rânduielii bisericești făcute după modelul celor cereşti, şi de aceea toţi clericii practicanţi care veneau la Biserica Mănăstirii Antim deveneau foarte bine pregătiţi din punctul de vedere al slujirii liturgice, învăţând de la Părintele Sofian nu numai tipicul, rânduielile de cădire (tămâiere), succesiunea gesturilor și rostirilor liturgice, ci şi cântarea bisericească, precum și unele metode pastoral-misionare foarte necesare preotului duhovnic. Părintele Sofian avea şi darul cântării duioase, melodioase şi maiestuoase a imnurilor bisericeşti, dar și înțelepciune și echilibru în misiunea sa pastorală.

„Nu poți veni la Dumnezeu, rugându-te Lui să te ierte, câtă vreme ai inima înciudată asupra fratelui tău. Dumnezeu nu primește decât ce-i oferim din inimă iubitoare, nu plină de ură, răzbunare și falsă dreptate. Să nu uităm că jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit”, spunea Părintele Sofian.

Iconar de suflete prin cuvânt

Nu a fost doar preot, doar duhovnic şi pictor bisericesc, a fost un om de carte şi de arte, un om îmbunătățit, care a adunat în sine multe daruri dumnezeiești pe care le-a răspândit cu seninătate, cu blândeţe și bucurie oamenilor în jurul său.

Ca predicator, Părintele Sofian nu folosea un limbaj complicat, academic, deşi un astfel de limbaj nu-i era străin. Prin predici, sfaturi și discuții, înmuia și încălzea inimile celor care-l ascultau. Nu vorbea frumos doar pentru estetica sonoră sau pentru lauda oamenilor, ci pentru a-i stimula pe oameni să-L caute pe Dumnezeu şi să-I împlinească poruncile ca să dobândească Harul Lui și viața veșnică a lui Dumnezeu. Temele principale ale predicilor lui sunt: pocăința, iertarea, nejudecarea semenilor, rugăciunea, milostenia, smerenia și dragostea.

„Ne putem întreba: când împlinește Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre? Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoțită de post, de milostenie și viață fără prihană. Milostenia și postul sunt aripi care înalță rugăciunea. Aceste trei fapte bune – rugăciunea, postul și milostenia – se întrepătrund și se ajută între ele pentru folosul nostru”, ne spunea Părintele Sofian.

Tămăduitor sufletesc și trupesc

Sfaturile, canoanele și metodele de îndreptare ale Părintelui nu erau uniforme, pentru toți la fel, ci diferite, potrivite cu vârsta interioară și măsura fiecăruia, urmărind tămăduirea lui de patimi. Dar îndemnul de a ne hrăni din Sfintele Scripturi și din în­văță­turile Sfinților era universal, Sfântul Siluan Athonitul fiind unul dintre Sfinții iubiți și recomandați de Părintele Sofian a fi citit și urmat în cuvintele lui.

„Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea creștină. Când am citit-o, am simțit cum mă luminez. Se găsește în această carte însăși esența scopului vieţii: a trăi în Duhul lui Dumnezeu. Așa cum spune el, dacă trăim această smerenie și această dragoste și bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi înșine, fiecare dintre noi, suntem mulțumiți, plini de viață, plini de doriri bune, de muncă și avem relații personale autentice cu ceilalți oameni, relații întemeiate pe o dragoste adevărată. Când este Duhul Sfânt în noi, așa cum și suntem creați să-L avem în noi, viața noastră este plină de lumină, plină de omenie, de dragoste și de smerenie. Harul lui Dumnezeu este foarte gingaș. Când noi suntem abătuți de la calea cea smerită și de la ascultare sau de la dragoste, în fel de fel de ocazii din viața noastră, harul se retrage. Și – Doamne, ferește! – să rămânem fără har! Suntem ca și morți”, spunea Părintele.

Pătimitor în temnițele comuniste

Părintele Sofian nu a apărut ca o stea pe un cer gol, ci a venit împreună cu ceilalţi Părinţi, cu celelalte stele şi flăcări ale Ortodoxiei românești, pe care îi cunoaştem: protoiereul Ivan Kulâghin, arhimandritul Vasile Vasilache, Stareţul Mănăstirii Antim în vremea Rugului Aprins, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care a fost şi inițiatorul mișcării Rugului Aprins și al lucrării rugăciunii pe care au dobândit-o şi au lucrat-o toţi aceşti mari mărturisitori ai Ortodoxiei românești, arhimandriții Felix Dubneac şi Roman Braga, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, Părintele profesor Dumitru Stăniloae, arhimandritul Arsenie Papacioc, protosinghelul Petroniu Tănase, preotul profesor Nicolae Bordașiu ș.a.

„Rugăciunile din închisori erau niște rugăciuni asemănătoare cu ale Sfinților Părinți din pustiu sau cu ale atâtor martiri arși pe rug, care, atunci când focul clocotea sub ei, erau veseli și mulțu­meau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea sfințeniei Sale. Cam așa erau și aceste rugăciuni din închisori, pentru foarte mulți dintre deținuții politici. Pentru noi, cei de acum, zbuciumul lor, modul lor de viață ne sugerează gândul că este bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o viață ascetică – pe cât e posibil – prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viață, prin răbdare fără cârtire și atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, așa cum au fost cele din închisorile comuniste”, mărturisea Părintele.

Izvor de înțelepciune și iubire

„Dreapta socoteală sau echilibrul în viaţa noastră înseamnă a merge pe o cale dumnezeiască, pe calea de mijloc. Acest echilibru al vieţii să-l avem totdeauna în fața noastră. Pentru că se întâmplă să fie abateri la stânga sau la dreapta. Cineva care este evlavios și dorește să facă voia lui Dumnezeu și să plinească poruncile se angajează în post, în rugăciune, în milostenie, în asprimea vieţii și este foarte bine. Dar să meargă pe o cale echilibrată. Fiți smeriți cu adevărat și veți dobândi dragoste; dragoste smerită să aveți și vă asigur că vă veți mântui. Cine nu împlinește această poruncă a iubirii aproapelui nu se poate socoti creștin. Nu poate fi o stare mai jalnică decât să nu poți ierta pe fratele tău, nici în cele mai grele clipe din viața ta. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu-i poate iubi pe oameni, nu poate iubi nici pe Dumnezeu. Iar ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcați cu semenii noștri. Smerenia, dragostea și sinceritatea ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea îndrepta viaţa noastră și a societății româneşti în general”, ne învăța Cuviosul Sofian.

Dascăl blând și smerit

Ca duhovnic, Părintele Sofian folosea mai mult metoda mângâierii decât pe cea a mustrării, astfel încât te ruşinai când auzeai sfatul părintesc şi îndemnul lui frățesc. Blând, dar ferm, smerit și iubitor, cuvântul Părintelui te străpungea la inimă și te încuraja în a dobândi viața și comoara neprețuită a Duhului Sfânt, căutând mereu spre Hristos, punându-ți nădejdea în El. Sfaturile lui erau de a-ți schimba tu viața, mai întâi iertându-i tu pe ceilalți care ți-au greșit, nejudecându-i și nebârfindu-i, apoi aducând jertfe curate de laudă și mulțumire către Dumnezeu.

„Smerenia, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din însăși Persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: «Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre». Dumnezeu, pacea noastră, este însăși dragostea plină de smerenie, care ocrotește creatura Sa față de duș­manul diavol, dușman de moarte al omului – așa cum este numit de Însuși Mântuitorul -, diavolul fiind ucigaș de oameni dintru început. Fericit este, fraților, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva. Smerenia nu bârfește, nu osândește pe nimeni, nu dispre­țuiește. Omul smerit nici în gând nu disprețuiește pe colegul său. Și dacă-l vede pe acesta greșind, ori că are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atenția cu grijă ca să nu-l jignească, să nu-l ruși­neze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia”, mai spunea Cuviosul Sofian.

Conștiință vie a Bisericii

Părintele a fost şi este un model de duhovnic, de păstor de suflete, atât prin viața sa ireproșabilă de părinte responsabil și iubitor, cât și prin îndemnul pe care îl dădea mereu la rugăciune şi la comuniune, pentru că totdeauna la spovedanie ne întreba și ne sfătuia: „Ce consecinţe are greşeala voastră în planul comuniunii dintre voi și din întreaga Biserică? De aceea să ­ţineţi mai mult decât toate la înțelegere și iubire, la comuniunea dintre voi!”.

În integrala sa lucrarea ca preot, Părintele Sofian dovedea mereu o trează conştiinţă eclezială. Se simțea una cu Biserica Universală a lui Hristos, unit cu Sfinții și ­Îngerii din cer și cu creștinii ortodocși de pe pământ, asumându-și cu toată răspunderea misiunea de preot și slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor.

De aceea, la slujbe pomenea îna­intea lui Dumnezeu fiecare nume cu multă atenţie, spunând că „fiecare nume e un suflet, iar un suflet este un chip veşnic al lui Dumnezeu”. Părintele Sofian pomenea cât mai mulţi şi nu se supăra deloc atunci când cineva organiza un parastas pentru un singur om, să pomenească mult mai mulţi. Ore în șir, alături de Părintele Adrian și ceilalți clerici din obște, pomenea la Sfântul Altar sute de pomelnice zilnic. Nu lăsa nicio zi să treacă fără să pomenească, iar când nu putea veni la Biserică, tot lua pomelnice și le pomenea la chilie.

Cuviosul Părinte Sofian – „semnelor vremii profet”

„

Repere biografice

• Se naște la 7 octombrie 1912 în Basarabia, comuna Cuconeștii-Vechi, județul Bălți.

• La vârsta de 14 ani, în toamna anului 1926, intră ca frate la Schitul Rughi-Soroca.

• Între anii 1928 și 1932 a urmat Școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrușa-Soroca.

• Urmează Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, între anii 1932 și 1940.

• La 25 decembrie 1937, ca elev în seminar, primește tunderea în monahism, schimbându-și numele din Serghie în Sofian.

• La 6 august 1939 este hirotonit diacon, în catedrala din orașul Bălți, de către IPS Mitropolit Tit Simedrea, pe atunci Episcop de Bălți.

• Urmează Academia de Arte Frumoase din București, în perioada 1940-1945.

• Studiază la Facultatea de Teologie din București între anii 1942 și 1946; devine licențiat în teologie în octombrie 1946, cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie”.

• În 1945 este hirotonit preot la Mănăstirea Antim din București.

• Între anii 1945 și 1948 participă la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.

• La 15 iunie 1950 este numit Stareț al Mănăstirii Antim.

• Între anii 1954 și 1958 este Stareț la Mănăstirea Plumbuita din București.

• În anul 1958 este arestat și închis sub acuzația „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul organizației Rugul Aprins”; este condamnat la 16 ani de muncă silnică, dar este eliberat în urma decretului general de grațiere din 1964.

• În anul 1967 revine la Mănăstirea Antim, unde va stăreți până în anul 1998, când grave probleme de sănătate nu i-au mai permis; Părintele Sofian și-a format cu răbdare, în scaunul spovedaniei, sute de ucenici, fiind numit pe drept cuvânt „apostolul Bucureștiului”.

• La 14 septembrie 2002 trece la Domnul, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Căldărușani de lângă București.

• La 4 februarie 2025, este canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române împreună cu alți cuvioși preoți și mărturisitori din secolul XX, cu titulatura „Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim”, având ziua anuală de cinstire în 16 septembrie.

Arhim. Mihail Stanciu 

Sursa: http://ziarullumina.ro.