Anumite amintiri, care pentru noi sunt prețioase, s-ar putea să nu intereseze pe cei mai mulți. Ele însă fac parte dintr-un tezaur al sufletului care nu poate fi răpit, chiar dacă unii sau alții s-ar putea să rămână indiferenți la evocarea lor. Fiecare om trăiește într-un anumit univers. Fiecare persoană iubește cuvintele, amintirile, lumina celor pe care i-a întâlnit sau de care a aflat. Așa port și eu, în ascunzișul inimii, câteva aduceri- aminte pe care nici trecerea anilor, nici zbaterea întâmplărilor nu le pot șterge din „arhiva” sufletului.
Era ziua de 22 februarie, anul 2011. Mă îndreptam către Catedrala Patriarhală din București. Se apropia vremea Vecerniei. Pe când urcam dealul spre slujbă, am primit de la Muntele Athos un telefon care m-a anunțat de trecerea din această lume a Părintelui Petroniu Tănase de la Schitul românesc Prodromu. Era bolnav, de puține zile se retrăsese din ascultarea de egumen, întrucât puterile trupești și sufletești nu-l mai ajutau să participe la sfintele slujbe. Această încercare n-a durat prea mult. Cred că o lună sau două, cel mult. Și totuși, deși despărțirea era, la vârsta de 95 de ani, cuviincios așteptată, vestea m-a tulburat și m-a întristat adânc, ca un clopot care bate în piept înainte de a începe rugăciunea.
Drumul spre Biserică m-a purtat mai întâi către Reședința Patriarhală, unde am lăsat o cerere pentru a participa la slujba de prohodire a Părintelui Petroniu. Era o situație atipică. De obicei, slujbele de înmormântare la Athos se săvârșesc în aceeași zi, dacă monahii mor dimineața sau în timpul nopții, ori cel mult a doua zi. Asta însemna că drumul meu către Grădina Maicii Domnului trebuia să înceapă cât mai curând, ca un ceas de rugăciune care nu suferă amânare.
După ce am primit binecuvântarea patriarhală, am vorbit pentru o mașină și de asemenea am anunțat Televiziunea Trinitas: un redactor și un operator aveau să însoțească drumul, pentru ca despărțirea Părintelui de Schitul pe care l-a iubit și de cei apropiați să rămână nu doar pe peliculă, ci și în cronica vie a inimilor care l-au prețuit.
În aceeași după-amiază, după ora 18:00, a început călătoria noastră către Athos. De puțin timp se pornise un viscol necruțător, iar prognoza nu era deloc îmbucurătoare. Am parcurs drumul prin Bulgaria sub imperiul unor nămeți care puteau oricând să blocheze circulația, cel puțin pe anumite porțiuni ale drumului. Și totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu, după o noapte de alergare, am ajuns la Ouranoupolis înainte de plecarea primei corăbii către Sfântul Munte, pentru trecerea de aproape două ceasuri pe mare.
Când am ajuns la Biroul de acte de la Ouranoupolis, funcționarii de acolo erau oarecum nedumeriți, pentru că noi nu aveam actele în bună rânduială pentru a intra în Sfântul Munte. Le-am explicat în câteva cuvinte evenimentul pe care nu-l aflaseră și faptul că în timpul nopții călătorisem din București până acolo tocmai pentru a nu lipsi de la un astfel de moment duhovnicesc. În cele din urmă, mișcați de hotărârea noastră, funcționarii de la Biroul Vamal ne-au eliberat Diamonitirion și am putut începe călătoria către Prodromu.
Așa am ajuns atunci la schitul de sub vârful Vigla, unde de aproape 200 de ani se nevoiseră mulți călugări români, între care a strălucit în mod aparte Părintele Petroniu Tănase. Slujba de la Prodromu a avut o încărcătură sufletească aparte și un înțeles adânc, pe care am încercat să-l pricep tocmai prin mesajul simplu și curat pe care o înmormântare monahală îl transmite generațiilor mai tinere: o cateheză din cântări și tămâie.
Mă urmărește și acum Icoana vie a zilei prohodirii Cuviosului Petroniu de la Prodromu. În mijlocul cântărilor, prezența singurului episcop care locuia atunci în Athos, Hrisostom, a deschis în mine un vad de gând: cândva, în ținuturi unde pustnicii trăiau numai din Duhul lui Hristos, ierarhii veneau de departe ca să vegheze la hotarul dintre viața aceasta și cea neapusă.
Așa ni-i arată și Icoanele vechi ale prohodirii Cuviosului Sava, ale Cuvioșilor Teodosie, Hariton și ale celorlalți din Palestina de demult: episcopi osteniți de drum, străbătând vitregia vremurilor ca să se plece la căpătâiul celor ce s-au nevoit ani lungi în Hristos ca într-o Liturghie a apropierii, în care distanțele se topesc în lacrima comuniunii.
L-am întâlnit de câteva ori pe Episcopul Hrisostom, viețuitor atunci la Marea Lavră. Se nevoia într-o chilie retrasă, în tăcerea muntelui, departe de poteca pelerinilor – o fereastră spre cer, închisă cu smerenie. Am aflat mai apoi că, odată cu greutatea anilor și a suferințelor, obștea Lavrei a hotărât să-l aducă în incinta celei mai vechi și mai vestite mănăstiri athonite, ca bătrânețea lui să fie înconjurată de ocrotirea rânduielii.
Prezența lui la prohod, alături de cuvioși din alte așezăminte, monahi și credincioși români – unii veniți special din țară pentru acest ceas – a fost, deopotrivă, o mărturisire a Învierii și încredințarea în rugăciunile Părintelui Petroniu: rostite neostenit în viață și lucrătoare, cred, și după trecerea la Domnul. O îmbrățișare în duh, în care despărțirea capătă chip de nădejde.
Vorbindu-ne cândva despre Marea Lavră – pe moșia căreia se află și Prodromu -, Părintele Petroniu stăruia asupra măreției trăirilor întipărite între zidurile ei: nu doar pomenirea Marelui Atanasie, a lui Ioan Cucuzel și a atâtor ierarhi plămădiți aici, ci și amintirea, ca un fagure bine păzit, a pustnicilor neștiuți, ale căror nume le șoptește numai vântul strâmtorilor.
Cât despre biblioteca Marii Lavre, îmi spunea că se numără printre cele mai alese vistierii ale lumii, alături de Sinai, de colecția Vaticanului – cu manuscrise aduse din ținuturi felurite de pașii cruciaților -, de Patmos și de alte câteva tezaure athonite. Acolo, foi vechi ca frunza toamnei își păstrează seva: mărturii unice despre universul credinței, univers pe care, de fapt, îl cunoaștem încă prea puțin – poate doar cât ne îngăduie smerenia să-l citim cu inimă vie.
Mi-am amintit atunci, cum îmi amintesc și acum, de mărturisirile Părintelui Petroniu, de întâlnirile lui cu monahii care l-au primit cu o căldură frățească limpede, și apoi de primirea ascultării de Egumen, care a însemnat o perioadă îndelungată de slujire, de jertfă și de răbdare, în care puterea nu stătea în a porunci, ci în a se dărui până la capăt.
Cu doi-trei ani înainte de a se așeza în Grădina Maicii Domnului – cred că prin 1975 -, Părintele Petroniu a dorit să meargă mai întâi la Ierusalim, apoi către Athos, ca un pelerin care își caută izvoarele. A urmat, prin stăruințe începute pe vremea Patriarhului Iustinian și împlinite la începutul păstoririi Patriarhului Iustin Moisescu, venirea la Prodromu împreună cu câțiva frați. Acolo, la marginea mării și sub creasta muntelui, a cunoscut asprimea începuturilor: lipsuri și încercări, așteptări lungi și nădejdi care nu și-au pierdut rostul, în pofida piedicilor și umilințelor prin care trebuia să treacă.
N-a mai revenit în țară decât o singură dată, în 1993, când Patriarhul Teoctist l-a chemat să fie de față la întâia vizită în Biserica Ortodoxă Română a noului Patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu. A venit cu bucurie, în plinătatea puterilor: a poposit în Moldova, a revăzut mănăstirile nevoințelor sale – Neamț, Sihăstria, Slatina -, a slujit în Catedrala Mitropolitană din Iași și s-a întâlnit, ca între frați de tinerețe, cu vechiul său coleg de la Neamț, Teoctist Arăpașu.
Purta mereu în inimă anii uceniciei de la Neamț și Vovidenia, cu răsuflarea lor de început. M-am bucurat să regăsesc, după trei decenii, rândurile pline de recunoștință pe care mi le trimisese pentru o lucrare închinată Vovideniei, acel prag unde i s-a înfiripat chemarea monahală. Dar, mai presus de amintiri, în puținele noastre întâlniri, mi-a vorbit despre încercarea cea grea: vremea când a fost silit să părăsească mănăstirea. În monahologionul de la Neamț apărea „exclus din monahism” – formulă impusă de regimul comunist. „În fapt”, îmi spunea, „n-am ieșit nicio clipă din calea călugăriei”. Cuvintele lui aveau tăietura liniștită a adevărului răbdat.
Trăirea și slujirea lui – la Neamț și Sihăstria, la Curtea de Argeș, în Catedrala Patriarhală din București, la Antim și, apoi, ani mulți la Prodromu – ni-l arată ca pe un ostaș al lui Hristos: statornic în voturi, înfrățit cu rânduiala, harnic în ascunsul rugăciunii. Mereu l-am întâlnit la Schitul Prodromu într-o minunată stare de trezvie duhovnicească, mai mult rămânând în picioare, rugându-se și ostenindu-se, înțelegând că „puțină este nevoința și veșnică odihna”.
Multe daruri au fost revărsate asupra Părintelui Petroniu: dragostea pentru sfintele slujbe, nevoințele, împlinirea rânduielilor monahale, unele dintre ele mai puțin la îndemână și, pe deasupra, darul cuvântului: o dragoste pentru frumos și o meșteșugire a frazei care așază scrierile lui între cele de rară adâncime, vrednice să stea lângă pagini filocalice.
Acestea sunt doar câteva dintre amintirile de acum. Se pot adăuga multe altele și cred că Părinții de la Prodromu, dar și vechii monahi care l-au cunoscut în Moldova dinainte de plecarea sa în patria nevoinței din Athos, pot adăuga la rândul lor mărturii. Toate vor fi arătate și descoperite pe deplin în ziua cea mare a Învierii.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
