Sfânta Mare Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos… un loc în care cerul își dă întâlnire cu pământul în nopțile de priveghere înmiresmate cu fum de tămâie și-n diminețile în care până și păsările se adună alături de monahi și cântă, cu toții, cântare de slavă lui Dumnezeu. Un loc al istorisirilor, cu siguranță, păstrate din negura timpurilor de către bătrânii pustnici și duse mai departe, generație cu generație, până în zilele noastre.
Chiar și aici, în spațiul acesta virtual pe care l-am dedicat istorisirilor cu și despre Sfinții lui Dumnezeu, v-am amintit de-a lungul vremii despre minunile pe care Maica lui Dumnezeu le-a săvârșit în anumite momente la Vatoped, cum este cazul Icoanelor Eleovrýtissa (Izvorâtoarea de ulei), Pyrovolithísa (Împușcata) sau Paramythía (Mângâietoarea), cinstită în chip deosebit în ziua de 21 ianuarie și toate celelalte, știute sau mai puțin știute. De această dată, însă, dorim să aducem în atenția dumneavoastră o întâmplare aparte din viața Cuviosului Sava Vatopedinul, viețuitor de demult al Sfintei Mănăstiri a Vatopedului, prăznuit de Biserica noastră pe 10 iulie: cum a îmblânzit Sfântul Sava leii din pustiul Iordanului și cum le-a vorbit „pe limba lor”. Citiți istorisirea pe larg în rândurile de mai jos!
„Nebunul pentru Hristos”
După tradiția Bisericii noastre, Cuviosul Sava Vatopedinul face parte din categoria Sfinților considerați „nebuni pentru Hristos”. Ce este aceasta? O nevoință creștinească pe cât de rară, pe atât de înaltă și de greu de purtat, la care sunt chemați doar unii dintre Sfinți. Prin definiție, „nebunul pentru Hristos” este acel ascet ortodox, caracterizat printr-un comportament radical. Spre exemplu, acesta simulează uneori nebunia pentru a încerca să reziste la ceea ce în optica anumitor creștin-ortodocși reprezintă ispitele lumești sau pentru a-și putea permite să emită profeții și să critice păcatele lumii dintr-o perspectivă morală. Unii dintre acești „nebuni” aleg să nu poarte haine şi nici încălţăminte în zone cu climat aspru, sau își leagă un lanţ greu de trup și nici nu au un adăpost stabil, o casă în care să se odihnească, cutreierând mereu străzile, pădurile și pustietățile. Marele nostru teolog Jean Claude Larchet spunea că nebunul pentru Hristos doar „făţăreşte” nebunia și alege să pară nebun, făcând totul pentru ca toţi ceilalţi să-l socotească cu adevărat nebun, dar rămânând stăpân pe gesturile şi vorbele sale, folosite întotdeauna cu un anume rost: „Singur şi-a ales condiţia de nebun şi poate s-o părăsească oricând voieşte şi să se întoarcă iarăşi la ea, când socoteşte că-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatămă viaţa psihică şi nu-i tulbură nici viaţa duhovnicească. E ca şi actorul, care rămâne el însuşi, chiar dacă-şi pune tot sufletul în rolul pe care îl are de jucat”. În calendarul nostru întâlnim mulți astfel de Sfinți, dintre care îi amintim pe Sfântul Toma cel nebun din Siria, prăznuit pe 24 aprilie, Cuvioasa Isidora cea nebună întru Hristos din Tavenisi, Egipt, prăznuită pe 10 mai, Sfântul Pavel cel nebun întru Hristos, prăznuit pe 6 noiembrie, Sfânta Xenia și mulți alții.
Sfântul care a vorbit cu leii
Probabil mulți dintre dumneavoastră ați auzit de Cuviosul Sava și știți că a trăit în Mănăstirea Vatoped, că a fost ierodiacon și că a avut ascultare la Altar. În vremea atacurilor barbare, Cuviosul Sava a luat Icoana Născătoarei de Dumnezeu, numită Vimatarissa (adică cea din Altar) și Cinstita Cruce și le-a ascuns în puțul din Sfântul Altar. Însă, înainte de a ajunge în Muntele Athos, Cuviosul Sava s-a nevoit o vreme în pustia Iordanului alături de un ucenic de-ai lui. Se spune că, într-o zi, fratele care avea în grijă măgarii Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” a ieşit din mănăstire ca să aducă lemne pentru nevoile obştii. Alături de el a ieşit și Cuviosul Sava cu gândul de a-l ajuta în ascultarea sa, așa cum se întâmpla deseori în viețile de obște. Ajunşi aproape de un loc mlăștinos, cu ceva verdeață, au lăsat măgarii să pască și au început să caute lemne. La un moment dat au apărut acolo trei lei, care au început să se îndrepte tiptil spre măgari. Văzuseră în ei „prânzul” pe care nu-l mai gustaseră de multă vreme. Fratele, văzând de departe fiarele cum se apropie, a luat-o la fugă ca să scape. Cuviosul Sava, însă, nu văzuse pericolul din zare și, privind la un moment dat spre măgari, i-a văzut tulburaţi şi înfricoşaţi, simțind că sunt în pragul morții.
Contrar așteptărilor, Cuviosul Sava nu a rostit vreo rugăciune pentru păzirea măgarilor sau pentru pedepsirea fiarelor, cu toate că, după logica noastră, acestea ar fi fost primele idei. Astfel, în clipa în care i-a văzut pe lei alergând în viteză spre măgari, a început și Cuviosul să fugă și, când a ajuns foarte aproape, a căzut la pământ înaintea lor, spunându-le: „Pentru numele Stăpânului de obşte al nostru şi al vostru să nu faceţi niciun rău măgarilor! Să nu vă atingeţi de ei, ci lăsaţi-i să se întoarcă fără vătămare la stăpânii lor! Dar fiindcă vă văd flămânzi, veniţi la mine! Precum vedeţi, sunt mâncare gata pentru voi. Sfâşiaţi-mă pe mine cu unghiile voastre şi saturaţi-vă pântecele! Nu vă împiedică nimeni”. Atunci leii s-au oprit brusc, ca și cum ar fi cedat, asemenea unui om cu rațiune și conștiință, la rugămintea Cuviosului Sava. Ba chiar mai mult, în viața sa citim că aceștia s-au transformat din fiare de temut într-un fel de oi blânde, așezându-se pentru câteva momente alături de Sfânt, apoi s-au întors în pustie. Vestea despre acest fapt minunat s-a răspândit în scurt timp în întreaga obște. Unii frați spuneau că e aproape de necrezut, alții mărturiseau că nu era pentru prima dată când Sfântul făcuse minuni cu leii, căci era obişnuit cu astfel de lucruri. Într-adevăr, la mult timp de la acest moment, într-o convorbire avută cu ucenicul său, însuşi Sfântul a recunoscut că experiența aceea nu fusese prima: „fiul meu… de multe ori, cu Harul lui Dumnezeu, am dobândit mult folos din petrecerea cu fiarele. Adeseori se întâmpla să întâlnesc lei în pustie şi mergeam împreună cu ei ca şi cum ar fi fost prietenii mei. Priveam cu luare-aminte cum sunt ochii lor, care e mărimea trupului, le admiram fireasca lor aroganţă, grandioasa mobilitate a gâtului, saltul lor regesc […]. Iar ei îmi dădeau voie să fac aceasta fără nicio împotrivire. Chiar îndrăgeau foarte mult împreunăpetrecerea cu mine şi stăteau lângă mine cu multă linişte şi blândeţe, de parcă am fi fost nişte prieteni vechi”.
În loc de concluzie, un simplu, dar edificator cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune astfel: „acesta este înțelesul de a fi nebuni pentru Hristos: Căci oricine pătimește răul și nu se răzbună, nici nu se simte nedreptățit, este socotit un nebun de păgâni și este dezonorat și batjocorit”. Așa a fost și Cuviosul Sava – uneori neînțeles de cei din jurul său, poate luat în râs sau desconsiderat, dar cu totul drept și curat înaintea ochilor lui Dumnezeu. Iar un îndemn și mai puternic vine de la Sfântul Apostol Pavel, care spune că „Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii” (I Cor. 1, 27), transformând într-un fel ceea ce în ochii oamenilor și a întregii societăți părea „nebunie curată” în cale dreaptă către porțile Împărăției Cerurilor pentru cei plăcuți Lui și chemați să-L urmeze.
Poate că astăzi noi nu putem urma această formă de ascetism, însă cu siguranță putem face un lucru care cântărește cu mult în ochii Domnului: să nu ne sfiim în niciun ceas și în niciun context să-L mărturisim: de la serviciu, în tramvai și până în mediile rețelelor sociale. Nu pentru că Hristos are nevoie de mărturisirea noastră ca un gest de satisfacție personală. Însă, atunci când iubim pe cineva, o demonstrăm prin fapte. Se cuvine, deci, să arătăm tuturor că Hristos locuieşte în inimile noastre, mai ales prin modul în care ne comportăm în viața de zi cu zi!
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
