Cuviosul Sofian, ostenelile, bucuriile, comoara și inima

Dacă cineva, pelerin fiind pentru câteva zile la Mun­tele Athos, ar dori să cunoască viața mănăstirilor din cetatea neîngenuncheată a Ortodoxiei, mergând pe urmele Sfinților aghioriți, va înțelege mai mult decât a știut până să ajungă acolo. Negreșit va observa că multe din tradițiile Athosului au fost și încă mai sunt întâlnite și la noi. Nu doar rânduielile de slujbă, asceza, rugăciunea, liniștirea, ci chiar și cele ce țin de înmormântarea monahilor ori de așezarea osemintelor în gropnițe sunt asemeni celor întâlnite la Muntele Athos.

Am învățat multe într-un popas pe care l-am făcut recent în osuarul Mănăstirii Simonos Petras, așe­zare monahală cu numeroși călugări cunoscători ai tainelor lumii, absolvenți de școli înalte, proveniți din diferite colțuri ale pământului. Fără îndoială, pot spune că rareori am întâlnit o asemenea rânduială și cinstire a monahilor adormiți întru Domnul așa cum am găsit în gropnița din cimitirul acestei mă­năstiri. Craniile erau așezate în ordinea trecerii lor la cele veș­nice, iar spațiul gropniței putea fi asemănat cu cel al unui frumos chivot îngrijit, având candelă ne­stinsă, iar osemintele erau așezate și ele cu aceeași bună rânduială, într-un loc separat. Mai mult decât atât, Sfânta Liturghie se săvâr­șește acolo în fiecare sâmbătă, în timp ce în mănăstire se oficiază zilnic dumnezeiasca slujbă pentru monahii obștii Sfântului Simeon Mirovlitul și a Sfintei Mironosițe întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena.

Osuarul nu este singurul loc unde învățăm cu adevărat cât de efemeră este trecerea noastră pe pământ, cât de mult ne ostenim și alergăm și cât de puțin dobândim. Recunoaștem, însă, când vedem ră­mășițele pământești ale oamenilor și mai ales ale monahilor, că totul este amăgire, că nimic nu este mai important decât grija pentru mântuirea sufletului și răsplata care vine de la Dumnezeu, deși suntem preocupați mai mult de grija pentru cele lumești, trecătoare și împovărătoare.

Tradiția cinstirii în astfel de așezăminte a rămășițelor monahilor din alte vremuri este întemeiată pe mărturia profetului Iezechiel, care a văzut mai înainte în Duhul Sfânt cum oasele celor adormiți vor prinde viață în ziua cea mare a Învierii celei de apoi, mergând la Judecata Universală, după cum citim în paremia de la sfârșitul Deniei din Sfânta și Marea Sâmbătă.

Astfel de gropnițe, după modelul athonit și după cel al mănăstirilor din Palestina – dintre care le amintesc pe cele închinate Sfinților Sava, Teodosie și Gheorghe Hozevitul – se află și în țara noastră. Între acestea se evidențiază gropnița Mănăstirii Neamț, cele de la Căl­dărușani, Cernica și Pasărea, Agapia și Văratec, precum și altele asemenea.

Cu mult timp în urmă, venind la București, am călătorit într-una din zile la Căldărușani, unde mai fusesem și în vremea seminarului, respectiv a studiilor de la Institutul Teologic de Grad Universitar din București. Reveneam, așadar, la mănăstirea considerată lavră a Țării Românești, cu gândul de a mă împărtăși din frumusețile vieții isihaste și din numeroasele parti­cularități ale istoriei zbuciumate a Bisericii din ținuturile valahe.

Pelerinajul la Mănăstirea Căl­dă­rușani nu înseamnă doar întâlnirea cu un vechi loc de nevoință al căutătorilor de Dumnezeu, chiar dacă nu mai are strălucirea de odinioară, ci și „întrevederea” în duh cu atâția voievozi și monahi, dar mai ales cu Sfinți, dintre care un exemplu elocvent ni-l oferă Ierarhul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești. Prin vrerea lui Dumnezeu, el a pornit din acest loc, doar ierodiacon fiind, pentru a răspunde chemării domnitorului de a păstori poporul credincios al țării, ca după câteva zile să se întoarcă înveșmântat cu harul arhieriei, încât au fost mirați atât el, cât și soborul de minunata rânduială a lui Dumnezeu. Astfel i-a uimit pe toți deopotrivă, pe cărturari și pe oamenii cei simpli, pe cei care aveau multe ascultări și în­datoriri, dar și pe cei care înțe­legeau că voia lui Dumnezeu bi­ruiește hotarele pe care le stabilesc uneori oamenii.

Ajuns la Mănăstirea Căl­dă­ru­șani, după ce m-am închinat la Moaștele Sfântului Grigorie Dascălul, aduse în această lavră îndată după slujba proclamării solemne a sfințeniei sale la Catedrala Patriarhală, m-am îndreptat spre cimitir. Acolo nu am remarcat nimic deosebit la prima vedere, doar câteva candele nestinse printre crucile pe care nu se mai în­țe­legeau numele celor care-și dorm somnul de veci acolo. Pentru mine, cel mai cunoscut nume dintre cele aflate în cimitirul chinoviei – deși am descoperit mai târziu și un arhiereu îngropat alături de Biserica cimitirului, un cunoscut preot cărturar și un arhimandrit iubitor de cântare – rămânea, totuși, cel al Părintelui Sofian Boghiu.

Trecuseră mulți ani de când îl în­tâlnisem pentru prima dată, aproape 20 la număr. Părintele So­fian, despre care auzisem încă din vremea seminarului, a fost un monah rugător și un duhovnic înțelept, pe care îl găseai mereu în Biserica Mănăstirii Antim. Cel puțin aceasta a fost impresia pe care o aveam din vremea stu­den­ției. În fiecare zi, ceasuri la rând, la slujbe sau după săvârșirea acestora, Părintele Sofian era în Biserică. Spovedea, asculta păsurile și mâhnirile oamenilor, îndemna și binecuvânta. Purta veșminte de culoare albastră – cu acestea a rămas în memoria mea – care rezonau cu cerul, iar ochii lui aveau ceva din frumusețea înaltului, spre care tind sufletele celor care Îl caută pe Dumnezeu.

Am slujit și eu de multe ori alături de Părintele Sofian de la Antim Sfânta Liturghie, la Vecernii ori la Privegheri. Acolo l-am văzut bucurându-se de ieromonahii și ierodiaconii care slujeau adesea în această mănăstire, poate și pentru faptul că era obișnuit din tine­re­țile sale cu soboare numeroase de slujitori. Vremurile erau, însă, de această dată crâncene. Ochiul vigilent al autorității comuniste nu mai îngăduia Antimului să fie cetatea duhovnicească spre care se îndreptau impresionante mul­țimi de credincioși, iar dacă se încălcau anumite reguli sau dis­po­zi­ții, negreșit urmau repercusiunile. Însuși Părintele Sofian a plătit din greu dârzenia de a rămâne în fața Sfântului Altar. Prețul cu­te­zanței sale a însemnat ani de temniță, umilințe, probabil ame­nin­țări, dar nimic din toate acestea nu l-au îngenuncheat, Părintele Sofian continuând să fie un apostol în mijlocul cetății Bucureștilor.

Aflându-mă odată la Iași, alături de câțiva oameni de aleasă ți­nută culturală și spirituală, am reținut, din multele discuții pline de învățăminte, cum Părintele arhimandrit Sofian venise cu alți câțiva pictori pentru a întocmi proiectele iconografice care urmau să fie înaintate Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei, care avea în vedere întreg teritoriul Țării de Sus. Mitropolitul Daniel al Moldovei îi acorda atenția cuvenită Părintelui Sofian, pe care-l întâlnise înainte de a deveni chiriarh la Iași. În momentul în care a apărut cu echipa sa pentru întâlnirea stabilită, un monah tocmai venit la mitropolit căuta să-i argumenteze că dorește să meargă în pustie, că viața din mănăstire nu-l mulțumea, iar el, fiind o făptură atentă cu viața duhovnicească, socotea că locul potrivit pentru mântuirea sufletului era doar pustia. În zadar i s-a vorbit despre calea de mijloc, despre imperativul de a observa lucrurile în profunzimea lor și de a se feri de extreme, mai ales la vârsta când nu avea experiența necesară vieții isihaste. Atunci l-a întrebat pe Părintele Sofian spre folosul celui care avea astfel de gânduri: „În ce pustie vă osteniți, Părinte Sofian?” Și bătrânul trăitor a răspuns cu vocea-i blândă: „În pustiul Bucureștiului”. S-a așternut îndată un moment de tăcere. Cuvintele bătrânului Sofian au fost de ajuns pentru toți cei din jur.

Amintindu-mi toate acestea, m-am întrebat cum de a ales Părintele Sofian pustiul Căldăru­șa­nilor, el care viețuise undeva ca la opt ani la Mănăstirea Plumbuita din Capitală, mai mult de 50 la Mănăstirea Antim și alți câțiva la Cernica, în vremea studiilor de seminar. Dar câte alte locuri nu ar fi putut să aleagă pentru odihna ostenelilor sale? Căldărușaniul, însă, a însemnat mult pentru monahii basarabeni care au venit de dincolo de Prut, atunci când s-au creat granițe artificiale între frații de aceeași limbă și credință. Călugării din Basarabia au adus la Căldărușani și o preafrumoasă Icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. În jurul ei au rămas de strajă, până când s-a stins și ultimul dintre ei, cinstind-o pe Maica Domnului adusă de departe. Acesta este unul dintre argumentele pentru care Cuviosul Sofian Boghiu a dorit să fie îngropat la Căldărușani.

Mormântul nu era unul care să iasă în evidență, arătând și prin aceasta minunata lecție a smereniei, nu doar din partea părintelui, ci și a celor care i-au fost aproape, mulți dintre ei oameni de seamă, slujitori ai Bisericii, dar și cărturari, profesori universitari. Mai mult decât atât, Părintele Sofian Boghiu s-a smerit și prin alegerea de a fi înmormântat într-o margine a cimitirului, până când avea să fie recunoscut în ceata Sfinților. Sfin­țenia sa a fost observată de popor și de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a privit cu înțelepciune spre cei care mult s-au nevoit în timpul regimului comunist, spre mărturisitorii din temnițe, spre preoții care au propovăduit cuvintele Evangheliei cu mult curaj, asemenea Femeilor Mironosițe care, înfruntând orice teamă, au mers dis-de-dimineață la mormântul Domnului, găsindu-l gol, iar piatra de la intrare, răsturnată. Un astfel de curaj a avut, într-o vreme plină de potrivnicii, și Părintele arhimandrit Sofian Boghiu.

După hotărârea de canonizare luată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a împlini cele cuvenite celor aleși, într-o zi de sfârșit de Cuptor, în cimitirul Mănăstirii Căldărușani, au fost deshumate osemintele cunoscutului duhovnic și mărturisitor care a avut curajul de a vorbi și celor care nu doreau să fie auzite cuvintele Evangheliei despre Cel care ne-a dăruit viață veșnică.

În nădejdea Învierii și a vieții celei veșnice, am deschis cu multă smerenie mormântul Părintelui Sofian, potrivit cuvintelor profetului Iezechiel: „În mijlocul unui câmp plin cu oase omenești” (Iezechiel 37, 1), printr-o rânduială de slujbă pe care au săvârșit-o monahii athoniți și pe care am urmat-o și noi în același duh, gândindu-ne totodată la bucuria slujitorului care va sta alături de Stăpânul Său: „Nu este mai mare sluga decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20). Mulți încă își aduc aminte cum a fost așezat în mormânt cinstitul său trup în septembrie, anul mântuirii 2002.

După 22 de ani, scoase cu grijă din pământ și așezate cu cinstirea cuvenită într-un sicriu nou, osemintele Cuviosului Sofian s-au întors în duh de rugăciune în Biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul” a cimitirului de la Mănăstirea Căl­dă­rușani pentru un popas și pentru cântarea – prima dată în pre­zen­ța osemintelor lui – a troparului pe care Biserica i l-a închinat. A urmat, apoi, drumul de întoarcere a Moaștelor Cuviosului către Mănăstirea Antim, pentru a fi pregătite în vederea așezării în racla de argint, care se află în lucru la Atelierele Patriarhiei Române.

La rânduiala deshumării au fost prezenți, alături de semnatarul acestor rânduri, arhimandritul Nectarie Șofelea, protosinghelii Simeon Cuțui, Antipa Burghelea, pr. Ștefan Zară, ierodiaconul Nicolae Iftimiu, Răzvan Mihai Clipici, consilier patriarhal, cărora li s-au adăugat și alți monahi și credincioși.

Părintele arhimandrit Sofian este un mare dar al lui Dumnezeu oferit poporului român mult jertfitor, în lumina pe care au văzut-o odinioară creștinii din Răsărit când, printre necreștini, el lucra să împodobească Bisericile, precum și în lumina pe care un aparat de fotografiat a surprins-o în momentul când cinstitul său cap, scos din mormânt, era dus către Biserica Sfântului Ioan Teologul din cimitirul Căldărușanilor. Aceeași lumină și bucurie au simțit și cei prezenți la deshumarea osemintelor lui, precum și alții, în duh de rugăciune, oriunde s-au aflat. Însă marile bucurii și lumini rămân dincolo de vederea sau cu­noaș­terea rațională a oamenilor.

Momentele de rugăciune și lucrare sfântă de la Căldărușani și Antim se așază sub semnul binecuvântării pe care o primesc de la Dumnezeu monahii râvnitori, cei care mult s-au ostenit, au slujit cu toată dragostea, s-au rugat, au predicat, au scris sau au pictat, precum și cei care au arătat, în viața lor trecătoare, dragoste fără de margine, pentru că „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

De această dată a fost râvna unui monah osârduitor pentru Stăpânul din ceruri, pe Care L-a slujit, L-a iubit și L-a mărturisit.

Domnul Cel tare și puternic i-a adresat din nou chemarea, o chemare asemeni celei din tinerețe, de a-L urma. De această dată, pentru a intra și a se bucura, întru bucuria Stăpânului, alături de toți Sfinții.

După hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iulie 2024, din smeritul mormânt pe care cunoscutul duhovnic al cetății Bucureștilor, predicatorul, pictorul, scriitorul, aghiograful și trăitorul în Hristos, arhimandritul Sofian Boghiu, l-a ales – alături de mulți alți călugări, care au venit din Basarabia la jumătatea veacului al XX-lea – osemintele lui ne arată darurile învierii și taina răsplătirii celei drepte, cum spun rugăciunile care cer, pe de o parte, iertarea păcatelor celui deshumat și, pe de altă parte, împărtășirea din negrăita bucurie a Stăpânului, după cuvintele: „Acolo unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu” (Ioan 12, 26).

Părintele Sofian, deși a slujit vreme îndelungată în cetatea Bucureștilor, a ales un loc cu rânduială veche de mănăstire, unde vrednici monahi ierarhi și sfinți s-au perindat în decursul istoriei. A venit vremea ca cei aleși ai Domnului să fie mutați din cimitire în Biserici, fiind bucurie și model pentru credincioși, cum au fost și în timpul vieții lor. Părintele Sofian s-a străduit să fie alături de ucenicii lui, fie că au fost viețuitori ai Mănăstirii Antim, fie că au fost credincioși, intelectuali din Capitală sau din alte zone ale țării, dar și ierarhi, oameni de cultură, cărturari, persoane cu felurite daruri care s-au întâlnit cu el, vorbindu-le tuturor despre bucuria regăsirii întru dragostea Mântuitorului Iisus Hristos.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro.