Dacă ați ști cât mi-am strivit voia mea…

În problemele ce se iveau, dacă erau serioase, Sta­rețul cerea sfatul duhovnicului său, iar dacă erau de mâna a doua, cerea părerea fiilor lui duhovnicești și asculta glasul majorității.

*

Spunea el însuși:

– Pe sub epitrahilul meu trec sute de oameni de toate vârstele și nivelele duhovnicești, de la copiii mici și studenți până la profesori universitari și arhierei. Cu Harul lui Dumnezeu și iluminarea Sfântului Duh încerc să rezolv diferitele probleme și teme ce mi le expun. Însă când e vorba de vreo problemă a mea, nu mă încred în judecata mea, ci întotdeauna cer sfatul duhovnicului meu, cu toate că, omenește, nu are cunoștințele mele referitoare la problemele teologice. Niciodată n-am început vreo carte, nici măcar o broșură, fără să cer „binecuvântare”, uneori de la Părintele Atanasie Hamakiotis, alteori de la Părintele Filotei Zervakos.

*

Spunea Starețul că Dumnezeu ne cere de multe ori să jertfim și dorințele sfinte, și se bucură mai degrabă de această jertfă, dacă se face din ascultare de El, decât de realizarea dorinței.

Spre încredințarea acestui lucru a adus ca pildă aducerea ca jertfă a lui Isaac de către Avraam. Și a citat mai ales cuvânt cu cuvânt porunca lui Dumnezeu din Cartea Facerii: Ia pe fiul tău cel iubit (și a subliniat „cel iubit”) pe care-l iubești (și a subliniat „pe care-l iubești”)… și adu-l ardere de tot…[1].

*

Cât de mult și-a tăiat Starețul voia sa proprie se vede din următoarele:

Într-o vară, când lucrările de zidire în mănăstire erau la zenit datorită înălțării noii aripi, doi frați i-au spus plângerile și „gândurile” lor, referindu-se la oste­neala lucrării. Starețul, după ce a ascultat cu multă înțelegere gândurile, poate îndreptățite, ale fraților, la sfârșit a trecut la „descoperiri”, care nu numai că i-au învățat și odihnit, dar i-au și uimit. Iată ce a spus:

– Ah, părinții mei, dacă ați ști cât mi-am strivit voia mea! Două lucruri am iubit în viața mea: cititul și scrisul, dar de amândouă m-am lipsit și mă lipsesc atât de mult, suferind ca unul ce-și pierde cea mai mare bucurie în lumea aceasta. Când citesc Sfânta Scriptură sau cărțile Sfinților Părinți urc de pe pământ la Cer. Cât despre scris, pe de altă parte, iertați-mă pentru cele ce vă voi spune, dar este adevărul. Văd pe alții că vor să scrie ceva. Șterg, scriu, iarăși șterg, scriu din nou… Eu când scriu – nebunește spun[2] – mă îmbăt. Nu apuc să pun pe hârtie gândurile mele, căci mă inundă ca fulgii de zăpadă. Simt că stiloul meu are aripi. Cine este scriitorul cel mai rodnic în sectorul teologic astăzi? Iertați-mă, repet, pentru cele ce vă voi spune. Aș fi putut, dacă aș fi vrut, să scriu mai mult decât acela. Un oarecare mitropolit spunea despre mine că Sinodul trebuia să mă închidă într-o mănăstire numai ca să scriu. Iertați-mă iarăși! M-am făcut ca unul fără de minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit[3].

Și a sfârșit:

– Însă, cu toată această destoinicie în a scrie și do­rință de studiu, mă lipsesc de amândouă și stau și ridic telefonul care sună mereu, ca să rezolv o problemă sau alta, sau să mărturisesc cu orele, și nu numai oameni învățați, ci și simpli și fără știință de carte. Nu spun acestea ca și cum aș micșora Taina Spovedaniei în fața scrisului. Mărturisirea ar fi putut-o face un oare­care altul. Ce să fac? Nu cumva am cerut să mă sune la telefon ca să dau soluții la diferite teme? Sau am pus crainic pentru mărturisire? În mod simplu am văzut că asta a fost voia lui Dumnezeu și nu cititul și scrisul care mă încântă atât de mult.

[1]  Vezi Facere 22, 2.

[2]  II Corinteni 12, 23.

[3]  II Corinteni 12, 11.

Extras din cartea Crâmpeie de viață Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.

Total
80
Shares
Previous Post

Noi de ce nu vedem minuni așa cum au văzut Apostolii?

Next Post

Idealul sfințeniei – scopul vieții creștine

Related Posts