Dacă iertăm, vom fi iertați (II)

În anii prigoanelor era un preot, pe nume Saprichie. Acest preot avea un prieten mirean, care-l ajuta mult; îi era foarte apropiat și se numea Nichifor. Poate din prea multa îndrăzneală ce o aveau între ei, s-a iscat între ei o ispită și preotul s-a smintit de acel mirean și nu voia să-l ierte nicidecum. Nichifor mergea în repetate rânduri și îi cerea iertare, dar nu o primea de la preot. Ispititorul nu-l lăsa.

Într-o zi, ighemonul acelei eparhii l-a prins pe Saprichie, ca pe unul ce era preotul lui Dumnezeu și creștin. Îl cheamă înaintea sa și îl amenință să se lepede de credința sa. El însă își mărturisea credința și spunea că nu se va lepăda de Hristos cu niciun chip. Tiranul stăruia, stăruia și Saprichie. Apoi au început chinurile. Bunul Nichifor cunoștea că nici mărturisirea credinței nu poate să-l izbăvească pe om de iad, dacă nu are dragoste și iertare. Văzând că înaintează la mucenicie și iertare nu-i dăruia potrivit învățăturii Evangheliei, s-a temut că sângele lui nu-l va mântui și a alergat la temniță. A căzut la picioarele lui, plângând și cerând iertare:

-Iartă-mă, părinte, pentru tot ce ți-am făcut. Eu sunt de vină.

-Nu te iert.

Lucrare cu totul demonică. Acest om bun, Nichifor, a continuat să ceară iertare cu lacrimi și să sărute picioarele preotului.

-Părinte, nu te va mântui mucenicia; îți verși sângele tău, peste puțin ți se va tăia capul. Nu te vei încununa, dacă nu mă ierți.

Acela nu-i dădea nicio atenție. Înaintând spre locul execuției, smeritul Nichifor mergea în urma călăilor, repetând rugămințile sale cu lacrimi. Saprichie continua să rămână neînduplecat. Atunci s-a petrecut ceva înfricoșător. În clipa când trebuia să-i taie capul, după îngăduința lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu a părăsit pe preotul Saprichie, mintea lui s-a întunecat și s-a lepădat de Hristos. În ultima clipă a pierdut cununa muceniciei din pricina ținerii de minte a răului. Iar în locul lui i s-a tăiat capul lui Nichifor, care acum este rânduit cu Sfinții Bisericii noastre.

În vreme ce Saprichie a fost pedepsit cu iadul veșnic. Atât de greu era să spună „Fratele meu, Hristos să te ierte!”? Dar el ca preot învăța Evanghelia; nu știa că trebuie să dea iertare, nu știa că nici mucenicia nu mântuiește fără dragoste? Și totuși, prin lucrare demonică, nu i-a dat-o și astfel a pierdut Împărăția lui Dumnezeu.

Dar atunci când privim la Răstignirea lui Hristos, există o pildă de dăruire a iertării mai puternică decât sfânta Sa pildă? În vremea marilor Sale dureri, a marii Sale părăsiri de către orice ajutor omenesc, nu a exprimat nicio plângere, niciun cuvânt rău împotriva răstignitorilor Săi, care în acea vreme Îl chinuiau pe Dumnezeu Izbăvitorul. Numai ochii Și-a întors către Părintele Său ceresc și a spus: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”[1]. Și Părintele ceresc i-a iertat. Credeți că dacă s-ar fi pocăit cu adevărat marele trădător, Iuda, Hristos nu l-ar fi iertat? Cu siguranță l-ar fi iertat.

Dacă ne închipuim acum că Luceafărul și demonii lui se vor pocăi, Dumnezeu îi va ierta. Știți, chiar și puțin, cât de mare și neînchipuită este vina lor înaintea lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile înfricoșătoare, atât cele personale, cât și cele pe care le-au făcut oamenilor. Aceștia au deschis război pe față împotriva lui Dumnezeu și hulesc de milioane de ori pe minut Numele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă se vor pocăi pentru toate câte le-au făcut, Dumnezeu le va deschide Împărăția Sa și îi va pune în primul loc, pe care l-au avut înainte de cădere.

Câtă iertare are Dumnezeu! Gândiți-vă ce Dumnezeu avem! Ce inimă nesfârșit de iubitoare are! Câtă milostivire avem înaintea noastră! Dumnezeu este ocean nemărginit, nemărginită este și dragostea Lui, nemărginită și milostivirea Lui, nemărginită și iertarea Lui, nesfârșite toate! Pe Hristos Îl pălmuiau, Îl batjocoreau, Îl scuipau, Îl biciuiau pe stâlp, unde curgea Preasfântul Lui Sânge și El i-a iertat pe toți din toată inima Sa! Iar noi, care atât de mult am păcătuit, nu iertăm și nu vorbim aproapelui nostru, care ne-a spus un cuvânt sau ne-a făcut o pagubă materială!

Omul cel sărac, de lut, cel vinovat, cel lepădat, cel osândit nu vrea să ierte aproapelui său, datornicului său datoria de zece dinari, în vreme ce Îi cere lui Dumnezeu să-i ierte toată datoria. În loc să ne bucurăm că prin cele care ni le fac alții plătim puțin din datoria noastră uriașă, protestăm și ne îndatorăm și mai mult, fiindcă nu iertăm. Mâine vom muri și ne va spune Hristos: „Privește la mâinile Mele, privește la picioarele Mele, privește la coasta Mea, la capul Meu, la spatele Meu… toate sunt rănite pentru tine! Și tu ce ai făcut pentru Mine?”. Vai nouă! Nu vom ști unde să ne ascundem. De aceea, fiilor, orice ne-ar face, să plecăm capul și să-i iertăm pe vrăjmașii noștri.

Să presupunem că Dumnezeu a dăruit unui om o mie de ani de viață. Toți acești ani i-a umplut cu păcate; fiecare minut cu câte un păcat înfricoșător, hule, ucideri, nedreptăți. O mie de ani de viață, plină de fărădelegi. Cu slabele noastre cunoștințe și fără duhul Evangheliei, vom spune că acest om este cu neputință să se pocăiască și să se mântuiască. Dar, iată, vine dumnezeiască luminare, vine Dumnezeu și deschide inima sa și văzând că se termină viața lui, că pleacă în cealaltă – fiindcă vine această simțire la cel muribund – se gândește la toate fărădelegile sale din cei o mie de ani și ochii lui încep să verse lacrimi. Se pocăiește și cere iertare de la Dumnezeu. Credeți că nu o va primi? O va primi și încă din belșug!

Avem și pe tâlharii de lângă Domnul nostru Cel răstignit. Unul spune: „Dacă ești Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce și coaboară-ne și pe noi!”. Vine și celălalt tâlhar recunoscător și spune: „Dar de ce vorbești astfel? De ce adaugi la rănile Acestui Sfânt cuvintele tale amare? Acesta nu a făcut niciun rău; noi însă am făcut ucideri și fărădelegi și, potrivit celor săvârșite, cele vrednice le pătimim”. Și îndată cu mărturisirea sa, vine și luminarea cuvântării de Dumnezeu și întorcându-și ochii săi către Hristos, Îi spune: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”[2]. Dar de vreme ce avea să moară, în care împărăție cerea să intre împreună cu El? A cunoscut că Acesta Care Se răstignește este Dumnezeu și are Împărăția Sa în Cer. Iar Hristos Își întoarce privirea Sa blândă și îi spune: „Din această clipă vei fi cu Mine întru Împărăția Mea”.

Și tâlharul este primul om care a intrat în Împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu minte. Dacă tâlharul cu cheia lui „pomenește-mă” a deschis ușa Raiului, cu atât mai mult pocăința, întoarcerea și lacrimile vor deschide cu ușurință poarta Împărăției Cerurilor fiecărui păcătos. Ce lucru înfricoșător, necuprins cu mintea este iertarea lui Dumnezeu!

[1] Luca 23, 34.

[2] Luca 23, 41-42.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.