Preot Ioan Istrati
Noapte caldă în Perdika, în insula Sfântului Nectarie. Valurile mângâie infinit de subtil pietricelele rotunde ale țărmului, ca o sărutare furată. În depărtare se aude cântând un moșneag la vioară, la o tavernă veche. E o lună gigantică pe cer, adumbrită de un crug de taină, ca un giulgiu de aur.Vorbesc cu bunul meu prieten. Despre viață. Îmi spune: viața asta turbată, fuga asta după materie, roiul ăsta de oameni, mușuroiul ăsta de griji. Ce fel de lume va fi pentru viitor? De ce să aduc pe lume copii pe care să-i condamn la suferință și la goană?
Tac. Las marea să mai șoptească ceva de dor. Apoi zic:
– Ce lume cumplită era pentru părinții noștri când ne-au făcut?
– Da. Într-adevăr, zice el, mama lucra într-o fabrică de carne. Se scula la 4 dimineața. Orbecăia prin întuneric o oră până la autobuzul scorojit, infect, în care o sută de suflete se îngrămădeau icnind spre povară.
– Vezi? Ei nu s-au întrebat nicio clipă ce lume rea și urâtă vor lăsa copiilor lor. Și-au făcut datoria de părinți roditori, au scrâșnit din dinți și v-au pus o bucată de pâine pe masă, și v-au lăsat în grija lui Dumnezeu.
Toată viața ta și a fraților tăi, facultatea, tinerețea, iubirea, copiii tăi, toată frumusețea lumii, noaptea asta însăși ar fi trecut în neființă, dacă mama ta ar fi hotărât că e prea greu să te nască. Dintr-un gest, mii de oameni, mii de chipuri frumoase, miliarde de vise și de gânduri s-ar fi șters pentru totdeauna din cartea vieții.
Tac. Luna mare se oglindește straniu în ochii prietenului meu. Plânge.
