Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)
O lecție de fiecare dată nouă, plină de înțelesuri, dar și de nedumeriri, ne este oferită prin citirea fragmentului evanghelic rânduit la săvârșirea Sfintei Liturghii din Duminica a 11-a după Rusalii. Mântuitorul Iisus Hristos prezintă în Pilda datornicului nemilostiv contraste ce au rolul de a ne limpezi abordarea de zi cu zi a vieții creștine: milostivire fără de margini, precum și mânie pedagogică, cu rol preventiv. Ambele contraste sunt scoase în evidență prin gestionarea conglomeratului de obligații care se depune pe stânca încăpățânării omului de a nu putea ierta asemenea Domnului.
De cele mai multe ori, iertarea este privită ca un act de bunăvoință, de ieșire din egoism, precum și un act de prețuire, de dragoste. Exprimările emfatice pe tema iertării, ca abordare pur teoretică, se aseamănă unor iluzii ce acaparează o perspectivă vecină cu ipocrizia. Definiții ale iertării, văzută ca un concept tehnic, sunt arhicunoscute. Drumul neprefăcut de la vorbe la fapte, în privința acordării iertării, este însă teribil de anevoios. Pasajul evanghelic reflectă incapacitatea omului de a ierta total precum Milostivul Dumnezeu.
Ușurința cu care omul-împărat din Evanghelia acestei Duminici poate să ierte o imensă datorie acumulată ne conduce într-o zonă a nedumeririi. Se ivesc următoarele întrebări: Cum a putut datornicul să acumuleze această uriașă datorie și mai ales cum oare Stăpânul l-a lăsat să ajungă în această situație fără de scăpare? Răspunsul poate fi formulat coerent numai dacă înțelegem termenul pe care Mântuitorul Iisus Hristos îl utilizează când îl prezintă pe Stăpân. Acesta este văzut ca omul-împărat (lat. homini regi, gr. άνθρωπω βασιλει). Este clar, din această exprimare, că personalitatea acestui stăpân nu are elemente care țin doar de pământesc. Dimpotrivă! Numirea de om-împărat desemnează o entitate care presupune rafinarea elementului uman și altoirea acestuia pe vița împărătească înrudită cu cerul. Rezultă de aici două însușiri integrate, fără amestecare a lor, care amintesc de unirea tainică a acestora în persoana Domnului Iisus Hristos, omul adevărat și Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Hristos se revelează deci pe Sine ca Milostiv și Iertător în această pildă. De aceea, iertarea datoriei este săvârșită fără niciun fel de concesii din partea Celui ce iartă. Amăgirea slujitorului de a crede că poate returna întreaga datorie devine utopică, nerealistă. Omul-împărat e conștient de aceasta. De ce însă îl iartă, știind că nu va putea niciodată restitui suma datorată? Un răspuns poate fi acela că datornicul atinge o zonă de sinceritate prin prosternarea în fața Stăpânului. Se produce un act de cult, adică o legătură ce arată faptul că datornicul se predă pe sine întreg, este cu totul al Stăpânului, îi aparține, el reprezintă toată valoarea! Aici se produce scânteia ce va genera actul iertării! Cuvintele datornicului: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! – sunt nerealiste, urmate probabil de multe angajamente fantasmagorice. De aceea, Stăpânul își oprește sluga de la promisiuni nefondate, pentru a nu o pune în situația de a se ține de cuvânt, neavând acoperirea necesară.
Neputința de a imita milostivirea
Sluga iertată, Icoană a fiecăruia dintre noi, mai ales după ce trecem prin Spovedanie, uită mult prea repede și mult prea ușor de predarea de sine la picioarele omului-împărat. Uită de cultul manifestat cu sinceritate puțin mai înainte. Uită de cultul care tocmai l-a absolvit de la perspectivele chinuitoare. Mai mult de atât, milostivirea arătată de către Stăpân pare să nu-l adumbrească. Nici gând! Cu maximă fățărnicie, sluga cea care cu puțin timp mai devreme se afla la cotitura vieții sale, persecută cu aroganță și cu brutalitate un semen de-al său, vinovat aprioric, pentru o sumă infimă, controlabilă și nepăgubitoare în vreun fel. Reacția violentă a chinuitorului proaspăt iertat nu indică vreun gest de clemență, în pofida invocării iertării, întocmai cum nemilostivul se prosterna gemând aceleași cuvinte: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Sluga abia iertată nu reușește să imite milostivirea omului-împărat. Nu reușește, de fapt, să se ridice, prin acordarea iertării, la gestul împărătesc al acordării grațierii. Rămâne doar om! Nu vrea să devină și împărat, împărțind milostivire la rândul său. Milostivirea, se pare, devine foarte greu de imitat. Omul, în loc să crească prin iertare, să cuteze să devină și împărat, rămâne în abisul periculos al egocentrismului său.
Reacția comunității – judecată ce demască ipocrizia
Observând nedreptatea aproapelui lor, celelalte slugi se solidarizează și spun omului-împărat faptele nedrepte ale nevrednicului de clemență. Judecata comunității atrage verdictul necruțător al omului-împărat: L-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. L-a pus, altfel spus, în situația de a se ține de cuvântul pe care și-l asumase în ceea ce privește rambursarea datoriei. Pe lângă aceasta, atmosfera chinuitoare devine o constantă, până când suma exorbitantă va fi înapoiată. Comunitatea a intervenit, echilibrând discrepanța creată de neîngăduința nevolnicului proaspăt absolvit de Stăpân.
Datoria, perspective trezitoare
Pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos se încheie cu un avertisment care trimite la Judecata din urmă, săvârșită de Dumnezeu-Tatăl. Iertarea pe care Domnul Hristos o aduce în lume și o împărtășește oamenilor, indiferent de imensitatea datoriilor neonorate de către aceștia, implică un proces de imitare ce are rolul de a-l recupera pe om din haosul nemilostivirii sale. Datoriile multiple pe care le înregistrăm și le acumulăm zi de zi cresc amețitor și amenințător. Momentele de clemență dumnezeiască de care beneficiem cu asupra de măsură, fără să ne dăm seama de cele mai multe ori, sunt prilejuri de a ne trezi ființa pentru a nu se complace în manifestări strict umane. Ai datorii, trebuie să le înapoiezi întocmai, fără drept de apel! Depășirea acestui mod de gândire prea pământesc indică racordarea noastră la demnitatea împărătească, milostivă, la care este chemat omul să adere. Conștienți de multitudinea datoriilor acumulate și imposibil de restituit, avem șansa să ne umplem de milostivire împărătească, asemenea Domnului. Aceasta nu înseamnă că trebuie să acumulăm datorii fără discernământul necesar pentru a le restitui onorabil. Datoriile reprezintă tocmai acele situații în care nu te mai poți descurca cu ceea ce deții și te adresezi celui care are pentru a-ți oferi valori pe care, la un moment dat, trebuie să le înapoiezi. Acest lucru are menirea de a crea relații cu-adevărat umane. Devine clar că o abordare creștină a datoriilor se delimitează de impactul economic material, generat de instituțiile sau persoanele care pot oferi sprijin în situații grele, numai în baza unui contract de împrumut cu obligații, fără perspective de abolire. În orizontul creștin, datoriile imense pot să devină un turnesol al capacității noastre de îmbibare cu milostivirea împărtășită necondiționat de Cel ce ne-a lăsat să ne amintim de această lucrare prin Rugăciunea Domnească. Greșelile noastre, înțelese în originalul latin și grecesc al termenilor (debita nostra, respectiv, τα όϕειήματα ήμων), desemnează nimic altceva decât datoriile noastre pe care suntem chemați să nu le osândim ipocrit semenilor noștri, ci, tocmai, să avem puterea de a le ierta acestora, conștienți că am beneficiat și noi de clemența împărătească a Stăpânului ceresc, care așteaptă de la noi manifestări pe măsura grațierii noastre.
Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Pilda datornicului nemilostiv
