Sâmbăta lui Lazăr este o zi cu profunde semnificații în calendarul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Este sărbătorită în ziua dinaintea Floriilor și marchează evenimentul minunat al învierii lui Lazăr din Betania, unul dintre cei mai îndrăgiți prieteni ai lui Iisus Hristos. În tradiția creștină, Sâmbăta lui Lazăr este considerată a fi o anticipare a Învierii, pregătind credincioșii pentru acest mare și slăvit praznic.
Cel mai scurt verset din Biblie se referă tocmai la episodul Învierii lui Lazăr, se găsește în Evanghelia după Ioan (11, 35) și este unul cu semnificații profunde: „Şi a lăcrimat Iisus”. Mulți dintre noi am observat că acesta este singurul verset din toată Sfânta Scriptură, în care se menționează că Mântuitorul a fost atât de îndurerat și de impresionat de durerea celor din jur, încât a plâns. Propoziția aceasta este, de fapt, o expresie de umanitate și compasiune din partea lui Hristos, care simte durerea celor dragi și este sensibil la suferința umană. Deși este unul dintre cele mai scurte versete din Biblie, el este plin de emoție și de semnificație teologică, subliniind legătura dintre divinitate și umanitate în persoana Mântuitorului. Aflați mai multe detalii în rândurile de mai jos!
Mort de patru zile și adus iarăși la viață
După cum citim în paginile Sinaxarului, Lazăr era fiul fariseului Simon, de loc din Betania. Deseori, Domnul nostru Iisus Hristos mergea în casa lui Simon și discuta cu el pe marginea diferitelor subiecte legate de Legea lui Moise, însă mai cu seamă despre nemurirea sufletului după moarte și învierea morților. Datorită acestor întâlniri, Lazăr, alături de cele două surori ale lui, Marta și Maria, s-a împrietenit cu Domnul tot mai mult. Aflându-Se pe celălalt mal al Iordanului, Mântuitorul îi încredința pe cei ce Îl urmau despre Taina Învierii, „trezindu-i” din somnul veșnic mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei. Între timp Lazăr, prietenul Său, s-a îmbolnăvit brusc, așa că surorile sale au trimis veste lui Iisus, ca să vină cât se poate de repede în casa lor și să-l vindece. Însă, Lazăr si-a dat sufletul până la venirea Mântuitorului și astfel are loc cunoscuta minune a învierii lui Lazăr care, deși era mort de patru zile și deja așezat în mormânt, este readus la viață de către Mântuitorul. În acel moment, mulți dintre evreii care asistaseră la eveniment au început să creadă în El (Ioan 11, 45).
Singurul moment în care a plâns Hristos
Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr”. Din aceste cuvinte înțelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiați Lui și, cu siguranță, aceasta se datora sincerității și deschiderii lor față de Hristos. Văzând durerea celor două surori, Marta și Maria, dar și a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat și El și, în fața mormântului lui Lazăr, a plâns, așa cum citim în Sfânta Evanghelie după Ioan: „Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea” (Ioan 11, 34-36). Starea de tristețe a Mântuitorului este subliniată, apoi, în versetul 38: „Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea”. Ne întrebăm, astfel, cum se explică durerea aceasta vizibilă a lui Hristos și, mai ales, lacrimile sale? De ce a plâns, dacă știa că are puterea de a-l învia pe Lazăr din morți? Răspunsul nu este unul simplu, ci implică mai multe perspective.
Pe de o parte, Iisus, observând durerea și suferința celor prezenți, a fost profund mișcat. Plânsul său nu a fost doar pentru moartea lui Lazăr, ci și pentru durerea și suferința celor dragi lui. A fost o exprimare a compasiunii Sale umane, a sensibilității față de suferința altora. Însă, plânsul lui Iisus nu se limitează doar la această compasiune. El reprezintă și o parte din taina divină a Întrupării lui Hristos. Întrupându-Se, a devenit asemenea nouă, vulnerabil, sensibil în a-Şi arată compasiunea faţă de suferinzi. Plânsul este semnul că în El, deşi locuia toată plinătatea Dumnezeirii, afectele fizice erau „active”. În Iisus, Dumnezeu Însuși a devenit om, experimentând viața umană în toată complexitatea ei, inclusiv suferința și moartea. Prin urmare, plânsul lui Iisus poate fi văzut și ca o manifestare a umanității Sale, dar și a profundei Sale legături cu lumea umană. În cele din urmă, plânsul lui Iisus precede minunea învierii lui Lazăr. Aceasta arată că Iisus nu a ignorat și nici nu a respins suferința umană, ci a împărtășit-o în mod profund. În acest sens, plânsul Său poate fi văzut ca un preludiu emoțional la minunea care urma să aibă loc și o manifestare a puterii sale de a aduce viață acolo unde moartea părea să domnească.
Apoi, alţi comentatori ai Sfintei Scripturi spun că Domnul Hristos a plâns văzându-l pe cel rău cum „şi-a bătut joc” de lucrarea mâinilor Sale, după cum sublinia IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, într-un cuvânt de învățătură. Cum pe omul tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor, destinat să moştenească nemurirea, cel rău l-a determinat să păcătuiască şi să ajungă bătrân, urât, bolnav şi muritor. De aceea a plâns Iisus, văzând cum cel rău i-a „schilodit” lucrarea mâinilor Sale. Mântuitorul continuă să plângă pentru omenire și pentru păcatele noastre, chiar și în prezent. El privește la noi cu o iubire și o compasiune infinite, dorind ca fiecare dintre noi să venim la El și să ne căim pentru păcatele noastre, pentru ca El să ne poată ierta și să ne ofere mântuirea.
În cel de-al treilea rând, Mântuitorul a plâns pentru că, prin moartea lui Lazăr, a trăit un soi de „pregustare” a propriul Său sacrificiu pe Cruce pentru mântuirea umanității. Iisus, ca Dumnezeu întrupat, știa că misiunea Sa pe pământ avea să culmineze cu suferința și moartea pe Cruce. În Luca 12, 50, Iisus vorbește despre frământarea interioară pe care o simte, anticipând suferința și moartea iminentă: „Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!”. În acest sens, învierea lui Lazăr putea fi văzută ca o prefigurare a propriei Sale Învieri din morți și a desăvârșirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Astfel, învierea lui Lazăr și toate celelalte minuni nu aveau să fie „gratuite”, ci aveau un cost imens: suferința și moartea lui Iisus pe Cruce. Prin plânsul Său înainte de învierea lui Lazăr, Iisus arată profunzimea dragostei și sacrificiului Său. El înțelegea că fiecare minune era plină de semnificație și că toate faptele Sale minunate aveau să fie cumpărate cu prețul Sângelui și al suferinței de pe Cruce.
Așadar, în loc de concluzie, un singur gând: dragostea de oameni a lui Hristos, exprimată prin lacrimile Sale, poate fi o sursă de învățătură și de inspirație pentru fiecare dintre noi. Lacrimile Sale sunt o mărturie a dragostei necondiționate și a dorinței Sale arzătoare de mântuire pentru fiecare suflet. Fie ca lacrimile Domnului să ne miște inimile și să ne ajute pe toți să ne conștientizăm valoarea și demnitatea pe care le avem înaintea Lui!
Sursa: https://blog.bizanticons.ro/
