Preot Alexandru Lungu
Poate Dumnezeu îngăduie câte o alunecare din când în când, să ne trezească conștiințele fiecăruia. Preoții sunt aleșii lui Dumnezeu pe pământ. Oameni care tind spre sfințenie, încercând zi de zi să-și rechilibreze pașii. Însă sunt aleși din rândul oamenilor, supuși păcatelor și căderilor. Oameni care se remarcă uneori prin virtuți deosebite, dar care fără îndoială duc lupte și cu demonii. Preoții nu sunt îngeri, dar odată înveșmântați de Harul Duhului Sfânt sunt obligați cel puțin să se ridice deasupra zgurii păcatului, cu toate căderile care vor apărea pe parcurs.
Preoții nu sunt idoli, guru și nici infailibili. Nu duc lupte doar cu propriile neputințe, uneori se iau la trântă și cu demonii pe care au încercat să îi izgonească din sufletele celor pe care îi păstoresc. Preoții au slăbiciuni, patimi și momente de cumpănă. Nu sunt de nezdruncinat, cât se află în trup duc același tip de luptă ca oricare alt pretendent la mântuire. Nu trebui să se lase ademeniți de iubirea lumii, chiar sunt obligați să o refuze cu prima ocazie. Să devină asemenea unui mort care nu se lasă mișcat nici de ocara oamenilor, dar nu jubilează nici atunci când aceștia îi conferă merite închipuite sau reale.
Oamenii nu trebuie să idealizeze niciun slujitor al Sfântului Altar, dacă o vor face și aceștia cândva vor fi aruncați în vreo neputință sau ispită, credința multor din aceștia se va prăbuși.
Nu există căderi de neiertat, nu sunt păcate pentru care Hristos să nu aștepte întoarcerea noastră.
Există o lectură în proloagele literaturii bisericești care amintesc păcatul unui ierarh. Într-o noapte înainte de Sfânta Liturghie a fost ispitit și a căzut în păcatul cuvrviei. Trezindu-se dimineața, a luat drumul Bisericii și în momentului când catedrala se umpluse de credincioși a făcut mărturisirea: De astăzi nu mai pot să vă fiu episcop, am căzut în păcatul curviei! Mulțimea a răspuns contrar așteptărilor și i-au cerut să nu îi abandoneze, chiar și din postura de om aflat într-o prăpastie. Episcopul a refuzat, însă la insistențele mulțimii a revenit asupra deciziei. Cu o singură condiție: toți cei care au participat la Sfânta Liturghie la finalul slujbei să nu părăsească incinta locașului de cult, până nu îl vor călca rând pe rând în picioare. Fără excepție! În final au acceptat și atunci când i-a venit rândul ultimului creștin din Biserică să împlinească doleanțele episcopului, s-a auzit glas din Cer: pentru smerenia ta ai fost iertat!
Căderile ne aduc aminte de neputințe, sunt semne din partea lui Dumnezeu, pentru întreaga comunitate, că suntem datori să ținem sus garda. O viață de lupte și nevoințe pot păli în fața unor alunecări, care au durat uneori doar o singură clipă. Dacă putem, să iertăm și să ne rugăm pentru fiecare om care este în ispită. A îi face o brâncă în plus nu este semn de frățietate. Dacă nu putem ierta să ne străduim să nu judecăm, indiferent de pe ce poziție ne aflăm, preoți sau simpli mireni. Să spunem cum o făcea odinioară un Sfânt al pustiei: Azi el, mâine pot fi eu! Biserica nu va fi biruită nici de porțile iadului, o spune Hristos Însuși. Dumnezeu să ne ajute să fim biruitori în fața oricărei ispite!
