Am văzut recent pe net nişte vedete române revoltate că noi nu avem colinde care să tresalte de bucurie, precum colindele americane. Cică ar trebui cumva să chiuim cu toții de bucurie, să țopăim prin zăpadă de bucuria Crăciunului. Recunosc, m-au făcut să mă gândesc la acest aspect… şi m-am tot gândit… m-am tot gândit până când l-am văzut pe Părintele Iustin plângând în fața unei colinde ortodoxe. Era înconjurat de colindători, colinda vorbea despre Pruncuțul Dumnezeu, iar Părintele Iustin plângea. Plângea de mila lui Dumnezeu întrupat. Aflat în această contemporaneitate sacră a Crăciunului, Părintele Iustin Îİ plângea de milă lui Dumnezeu Cel Întrupat, pentru că ştia ce-L aşteaptă pe Acel Dumnezeu-Pruncuț.
Atunci am înțeles că mila şi plânsul pentru chinurile lui Iisus sunt forma supremă a dragostei față de Dumnezeu. Să-ți fie milă de Dumnezeu…
Tot atunci am înțeles şi de ce Sfântul Duh este izvorul lacrimilor şi că bucuria întâlnirii cu Dumnezeu nu se poate manifesta decât prin lacrimi. Asta explică şi de ce Icoanele ortodoxe nu dănțuiesc pe pereți, pentru că Duhul Sfânt nu valsează prin cuiele si piroanele păcatului… ci plânge.
Bucurați-vă dacă ascultând vreo colindă ortodoxă, ați lacrimat…atunci vă aflați în Duh. Atunci chiar erați contemporani cu Naşterea lui Iisus Hristos!
