De ce Domnul permite oamenilor care nu se mântuiesc să se nască?

 – Am o prietenă care este foarte sensibilă şi, în acelaşi timp, foarte sinceră şi principială. Pe ea o chinuie mult o problemă, anume despre iubirea lui Dumnezeu. Nu reuşeşte să înţelea­gă cum poate Domnul să iubească pe toţi şi să ne dorească tu­turor mântuirea, dacă ştie dinainte că milioane de oameni se vor chinui în iad. Cum poate iubi Acela Care l-a făcut pe om, ştiind că el va greşi şi va merge în iad, iar după el, o mulţime dintre urmaşii săi? De ce Domnul permite oamenilor care nu se mântuiesc să se nască?

Iată cuvintele sale: „Dumnezeu ce­re de la noi iubire, iar, dacă noi nu putem să-L iubim, ne va arde în iad prin iubirea Sa”; şi încă: „Merg la biserică, mă împărtăşesc şi încerc să nu păcătuiesc pentru că mă tem că voi fi trimisă în iad. Pentru dragoste trebuie să te jertfeşti, iar pentru asta trebuie să te lupţi cu egoismul, însă acest lucru es­te foarte dureros.” Nu pot să-i răspund la aceste întrebări, nu am destulă înţelegere sau, poate, iubire. Pentru mine aceasta este o problemă de credinţă. Dar ea se chinuie mult cu aces­te întrebări, chiar plânge adeseori, atunci când se pomeneşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceeaşi problemă este piatră de poticnire pentru mama mea, care este necredincioasă. Vă rog mult, dacă puteţi, ajutaţi-mă!

 – Problema provenienţei şi existenţei răului i-a neliniştit şi îi nelinişteşte pe mulţi. Să începem cu un exemplu simplu. Dacă unui om ar trebui să i se nască doi copii gemeni şi el ar şti că unul va deveni evlavios şi celălalt păcătos, atunci cum ar fi mai bine: de dragul viitorului om evlavios să se nască şi cel păcătos, sau din cauza viitorului păcătos să fie lipsit de viaţă cel evlavios? Dumnezeu i-a dat omului mai mult decât putem să ne închipuim şi să cuprindem în cuvântul mântuire. El i-a dat posibilitatea de a se asemăna cu Dumnezeu; după cuvân­tul Sfântului Atanasie cel Mare, „Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni dumnezeu”. Cum să pui în acord exis­tenţa răului şi iubirea lui Dumnezeu? Pentru a exclude posi­bilitatea căderii în păcat, omul ar trebui lipsit de voinţa libe­ră, dar atunci ar dispărea posibilitatea asemănării cu Dumne­zeu, iar omul ar rămâne, din punct de vedere moral, un obiect neutru al acestei lumi. Iubirea constă în liberul arbitru, toc­mai de aceea este însoţită de risc pentru om: câştigi totul sau pierzi totul, primeşti totul sau pierzi totul. Acea variantă pe care o propune prietena dumneavoastră, de a distruge pe po­tenţialii păcătoşi încă înainte de a se naşte, prin preştiinţa lui Dumnezeu, face din libertate o voinţă părelnică, iar fară li­bertate iubirea se transformă în obligativitate, într-un pro­gram impus omului. Acest lucru, la drept vorbind, reprezintă refuzul unei existenţe individuale, ajungându-se la concepţia budistă despre stingere. Noi ne spunem părerea asupra iubi­rii dumnezeieşti în analogie cu iubirea omenească, ca şi cu o emoţie sufletească; dar iubirea dumnezeiască este ontologia existenţei dumnezeieşti. Apostolul Ioan a spus: Dumnezeu es­te iubire (I In 4, 8). Iubirea adresată lumii este harul Sfântului Duh, ale cărui reflexii le-au trăit sfinţii asceţi şi le-a surprins iubirea dumnezeiască. Dumnezeu i-a dat omului o trăire mai înaltă, personală, şi creându-l pe om ca persoană. Prin aceas­ta S-a delimitat de bunăvoie de voinţa omenească, cea care se cheamă liberul arbitru. A facut-o autonomă şi nu Se amestecă cu forţa în domeniul ei; altfel, omul ca persoană ar fi „distrus” de Dumnezeu şi ar pierde existenţa individuală. Muncile ia­dului pentru cei păcătoşi nu sunt munci cauzate de iubire, ci prin pierderea iubirii, care prin nimic nu poate fi recuperată. Cel care spune: „De ce Dumnezeu a creat, dacă El a ştiut mai dinainte?” neagă, la drept vorbind, demnitatea de chip şi ase­mănarea omului cu Dumnezeu, reneagă iubirea ca o autode­terminare liberă şi preferă să devină nimic, o nulitate mora­lă, adică să nu existe. Iubirea lui Dumnezeu este o iubire care suferă. Sfântul Ignatie Teoforul L-a numit pe Hristos Iubirea Răstignită. Ea îi păzeşte pe păcătoşi de moarte, dar nu poate pătrunde în sufletul care nu este capabil să o primească. Hris­tos stă la uşa inimii omului, însă vrea ca omul singur să des­chidă această uşă tainică. Eu cred că trebuie să-i explicaţi prie­tenei dumneavoastră că propria sa iubire este sufletească şi pă­timaşă, şi de aceea nu ştie ce este iubirea dumnezeiască. Dacă vrea să afle, atunci trebuie să înceapă nu cu o stare de revoltă, ci cu lupta de a căuta această iubire şi de a trăi pentru ea. Mân­tuirea este relaţia cu Dumnezeu şi asemănarea cu Acesta. Ea nu se poate realiza fară iubire, nici iubirea fără libertate mora­lă, care include în ea posibilitatea de a alege între bine şi rău.

Total
62
Shares
Previous Post

Despre nădejdea creștină (III)

Next Post

Mersul la biserică trebuie să devină o sărbătoare pentru copiii

Related Posts