De ce „Preafericit” și „Înaltpreasfințit” sau despre formulele de adresare față de ierarhii Bisericii

Cu prilejul oricărei sărbători mai importante din cursul anului bisericesc, în cadrul Sfintei Liturghii sau în orice moment Biserica iese în societate și face ceea ce ține de „fișa postului ei” – se roagă pentru cei adormiți (eroi, martiri ai neamului) sau săvărșește, prin preoți, o slujbă de Te-Deum cu ocazia unor momente importante din istoria poporului – mass-media sau unele persoane sunt fie contrariate, fie amuzate, într-o oarecare măsură, în clipa în care preotul sau diaconul rostește ectenia pentru ierarhul locului.

Unii consideră că sunt „deplasate” sau fără de înțeles formulări precum „Preafericit”, „Preasfințit” sau „Înaltpreasfințit”, ca și cum, prin aceaste titulaturi, ierarhii ar sfida credincioșii obișnuiți, iar alții sunt ferm convinși de faptul că, asemenea unor personalități marcante, ierarhii ar aștepta adulații, elogii sau dezvoltarea unui eventual cult al personalității legat de propria lor persoană.

Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa, iar pentru că și unii dintre urmăritorii noștri ne-au întrebat în mai multe rânduri care este explicația acestor titulaturi, am hotărât să punem câteva gânduri pe hârtie.

Ca oricare dintre noi, ierarhii sunt oameni înainte de toate, iar titulaturile sau formulele prin intermediul cărora ne adresăm lor nu țin nici de pretențiile lor, nici de vreun aer de superioritate, așa cum lasă mass-media să se înțeleagă ci, mai degrabă, de bunele maniere, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Întâi de toate, trebuie să știm că, în cadrul Bisericii Ortodoxe, există o serie de formule de adresare cunoscute de către toți credincioșii practicanți. Astfel, în ceea ce privește adresarea față de ierarhii Bisericii, pentru a da un semn extern, lingvistic sau în scris, funcției sau demnității pe care aceștia o ocupă, Episcopilor sau Arhiereilor-vicari ne adresăm cu formula „Preasfințite” sau „Preasfințite Părinte”, Arhiepiscopilor şi Mitropoliţilor le spunem „Înaltpreasfinţite” sau „Înaltpreasfinţite Părinte”, iar Patriarhului ne adresăm cu titulatura „Preafericite Părinte” sau, în mod informal, „Părinte Episcop/Mitropolit/Patriarh”. Nu este mai puțin adevărat faptul că unele persoane, fie din neștiință, fie din neglijență, nu se adresează corect preoților sau ierarhilor Bisericii, numindu-i „dom’ le”, sau „dom’ părinte”, formule străine de duhul eclesial.

De ce „Preafericit” și „Înaltpreasfințit”?

Pentru că, prin aceste cuvinte arătăm respectul și stima noastră față de lucrarea și slujirea specială pe care ierarhii o au în Biserică – aceea de a hirotoni preoți duhovnici fiecărei comunități creștine și de a sfinți Biserici în care oamenii se adună pentru a participa la Sfânta Liturghie și la celelalte Sfinte Taine. Termenul „Prea” din componența acestor titulaturi este vechi de sute de ani, de origine bizantină și, prin traducerea lui în limba română, el nu înseamnă nici „mai ceva decât restul”, nici „exagerat de”, ci „mult mai”, conform semnificației originale. De asemenea, nu trebuie să confundăm cuvintele „sfânt” și „sfințit”, rostite în contextul titulaturilor bisericești. „Sfânt” este omul care a ajuns la desăvârșire și este cinstit de către noi sau trecut în calendar, ca să înțelegem mai bine, iar „sfințit” este cel care a primit harul și darul preoției.

Tot în ceea ce privește ierarhii Bisericii, în funcție de eparhia sau teritoriul pe care îl păstoresc, aceștia poartă denumirea de arhiepiscopi, mitropoliţi sau patriarhi, numiri strict administrative, nu de superioritate sau delimitare a Harului Sfântului Duh.

Ierarhii sunt „Preasfințiți”, adică „mai mult sfințiți” decât preoții, prin faptul că ei au în plus lucrarea sfințitoare a hirotonirii preoților, iar în cazul Arhiepiscopilor și Mitropoliților ne adresăm cu formula „Înaltpreasfințite” pentru a reliefa latura conducătoare a acestora, ei fiind păstorii eparhiilor, ai întregii comunități dintr-un anumit teritoriu. Nu în cele din urmă, Patriarhului îi spunem „Preafericit” deoarece este cel care are în egală măsură responsabilitatea, dar și onoarea și fericirea unei astfel de demnităţi pastorale.

Nu putem să nu amintim, în acest context, comentariile fără fundament ale unora, legate de imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul nostru”, prin care ierarhii Bisericii sunt acuzați pe nedrept de „sete de stăpânire”. Cei care acuză nu știu că imnul acesta este, în realitate, o moștenire liturgică a vechiului Imperiu Bizantin când, la Sfânta Liturghie, participau atât Împăratul, cât și Arhiereul și corul intona cântarea adresându-se ambilor conducători: „Pe stăpânul nostru (adică pe împăratul), Doamne, îl păzeşte!” și „pe Arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte întru mulţi ani!”. Așadar, ca și titulaturile, trebuie să avem în vedere și latura istorică: stăpân era împăratul, iar nu arhiereul, care este urmașul Mântuitorului, cel care a afirmat că Împărăția Sa nu este din această lume.

Așadar, să ținem cont de toate aceste aspecte și să înțelegem că formulele de adresare țin nu de „pretențiile” ierarhilor, ci de cei șapte ani ai noștri de acasă și din Biserică, de educația religioasă și de bunele maniere, iar în momentul în care unii, fie în mediul on-line, fie în discuții personale, acuză ierarhia bisericească din această pricină – a titulaturilor „excesive” sau „exagerate”, să le explicăm cum stau lucrurile, de fapt.

Înțelegând noi, să-i ajutăm și pe ceilalți să crească în această înțelegere și astfel vom evita să ne lăsăm influențați de părerile tendențioase și lipsite de obiectivitate

Alex Andru

Sursa: Facebook – Teodor Ciurariu.

Previous Post

Cele trei ouă vopsite în roșu de Sfânta Maria Magdalena

Next Post

Apostolul zilei (Romani 15, 1-7)

Related Posts
Total
0
Share