De ce să mă tem?

Părintele Ioachim, cel care mai înainte fusese tâlhar, trăia într‑o peşteră umedă şi rece, care nu avea uşă. Toată avuţia lui era un urcior, o cruce de lemn, pe care o primise de la un monah, şi o icoană a Maicii Domnului. Atunci când cineva venea să‑l cerceteze în peştera sa neprimitoare, unde numai el singur putea să trăiască, îi arăta marea sa iubire de străini. Scotea îndată crucea dintr‑o cutie de lemn, ca să se închine vizitatorul şi‑l ruga cu mâinile încrucişate pe piept, cu simplitatea unui copil mic, să sărute sfântul chip al Maicii Domnului aflat pe o icoană de hârtie. Atunci părin­tele Ioachim simţea o astfel de bucurie, de parcă ar fi dăruit vizitatorului său Raiul.

Când unii îl sfătuiau să părăsească acea peşteră umedă şi rece, spunându‑i că îi vatămă sănătatea, el răspun­dea:

– De ce să mă tem de umezeala din peşteră şi de frig? Căci atunci când prind mâna Sfintei Ana, care cu cealaltă mână o ţine pe Maica Domnului, ştiţi câtă mângâiere simt? Frica este de la diavolul, pe când curajul şi bucuria vin de la Domnul şi de la Preacurata Sa Maică.

Altădată spunea iarăşi despre peştera sa umedă pe care o iubea atât de mult:

– Slavă Ţie, Dumnezeul meu! Atâtea daruri am primit eu, păcătosul! Am fost tâlhar, desfrânat, călcător al tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi totuşi câte daruri nu am primit de la Mântuitorul şi de la Maica Sa! Nu ştiu cum să le mulţu­mesc acestor doi binefăcători ai mei pentru această peşteră.

Atunci când îi îngheţau mâinile şi picioarele i se înţe­pe­neau din pricina frigului, spunea:

– Spun unii că în Sfântul Munte vântul este puternic şi că apa curge pe sub marmură. De aceea se tem. Frica însă este de la diavol. Dacă Maica lui Dumnezeu este Împărăteasa tuturor şi a Sfântului Munte, care este Grădina ei, este, oare, cu putinţă să uite lăcaşul ei? Aşadar, de ce să mă tem?

Credinţa fierbinte în purtarea de grijă pe care Maica Domnului i‑o arăta era urmarea faptului că primise multe daruri de la ea.

Odată, când au venit nişte monahi să‑l cerceteze, bătrâ­nul Ioachim a adus două pâini calde ca să le arate. Apoi le‑a spus:

– Vedeţi? Cu puţin mai înainte mi le‑a trimis Maica Domnului. Ce altceva îmi mai trebuie? Slavă Ţie, Doamne! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îmi dă pâine. Ce alt­ceva îmi mai trebuie? Maica Domnului îmi trimite de toate. Iar voi credeţi că fac vreo nevoinţă deosebită!

În 1888, după ce a auzit „Hristos a înviat!” de pe patul său de suferinţă, în Joia Săptămânii Luminate, când „soa­rele şi‑a cunoscut apusul său”, bătrânul Ioachim a strigat cu o voce tunătoare: „Maica Domnului! Maica Domnului!”

Cu numele Maicii Domnului pe buze, Stareţul şi‑a dat sufletul în mâinile Domnului, pe Care atât de mult L‑a iu­bit, ca să întâlnească în Cer, în veşnicul Răsărit, pe Cel care este adevăratul şi veşnicul „Răsărit al răsăriturilor”.

Cu adevărat, bătrânul Ioachim a avut un sfârşit cu­vios, iar astăzi mijloceşte pentru noi la Domnul şi la Maica Lui, Maria, cea care L‑a purtat în pântece.

Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos.