„Poporul român s-a născut creştin”. O afirmație deloc eronată sau aruncată pur și simplu în vânt, dacă ne gândim la faptul că, spre deosebire de vecinii noștri, care au fost încreștinați abia în secolele IX-X, pătrunderea creştinismului pe teritoriului vechii Dacii s-a făcut înaintea primelor organizări statale şi a stăpânirii romane.
Apoi, începând cu Evul Mediu, instituţiile Bisericii și cele ale Statului au evoluat împreună și s-au dezvoltat, iar istoria juridică a României evidențiază colaborarea neîntreruptă dintre cele două instituţii. Biserica Ortodoxă stabilește, conform statutului de funcționare, relații de dialog și cooperare cu Statul și cu diferite instituții pentru împlinirea misiunii sale pastorale, spiritual-culturale, educaționale și social-filantropice.
Din aceste motive, încă din primele secole creștine și până astăzi, Biserica i-a pomenit pe conducătorii politici la Sfânta Liturghie în cadrul a două ectenii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „ectenie” provine de la termenul grecesc εκτενηςs, care înseamnă „întins”, „prelungit”, „sârguincios” și ευχη – „rugăciune”, ectenia fiind, deci, un îndemn stăruitor la rugăciune.
Înainte de a prezenta aspectul liturgic al pomenirii conducătorilor, este necesar să amintim că rugăciunea pentru aceștia constituie un îndemn adresat tuturor creștinilor încă din primul secol după Hristos, după cum reiese din cea dintâi Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel:
„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă. Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 1-4).
Este greu de spus dacă îndemnul Sfântului Pavel din această epistolă se referă la rugăciunea particulară a creştinilor sau la cea comună. Însă, gândindu-ne la dimensiunea comunitară a rugăciunii primelor secole, putem presupune că pomenirea se făcea și în cadrul Sfintei Liturghii.
Tot Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, spunea despre creștini că „locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile” (Romani 13, 1). Locuind în lume, creștinii au căutat să împlinească acest îndemn scripturistic încă din primele secole, supunându-se „înaltelor stăpâniri” (Romani 13, 1) chiar și în vremuri de prigoană și dând Cezarului ceea ce este al său (Matei 22, 21; Romani 13, 7). Tot în acest sens, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, în prima sa apologie, afirmă că toți creștinii se roagă în adunările lor pentru frați și pentru dușmani, pentru împărați, pentru servitorii lor, pentru stat și pentru pace, iar Tertulian mărturisește: „Noi ne rugăm pentru împărați, pentru dregătorii și autorități, pentru buna stare a veacului, pentru liniștea lucrurilor și pentru întârzierea sfârșitului”.
În volumul „Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”, ieromonahul Petru Pruteanu arată că, începând cu secolul al IV-lea, împăratul, alături de familia şi suita sa erau înscriși în pomelnicul celor vii, iar în pomelnicul celor trecuți la Domnul erau menționați toţi împăraţii mai importanți care s-au remarcat de-a lungul vieții lor prin credinţă şi evlavie față de Biserică. Diaconul îi pomenea pe aceștia cu numele lor imediat după epicleză, iar în rugăciunea de mijlocire rostită de protos, cel care conducea slujba (înainte sau simultan cu pomenirile diaconului), cererile pentru împărat, împărăteasă şi suita de la palat apar fără nume, de această dată accentul fiind pus pe rugăciunea însăși, conform îndemnului paulin.
În cazul în care împăratul devenea eretic, numele acestuia era şters definitiv din diptice, rămânând valabilă doar pomenirea fără nume din cadrul anaforalei, rugăciunea centrală din cadrul Sfintei Liturghii, în timpul căreia se sfinţesc şi se prefac darurile de pâine şi vin (amestecat cu apă) în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
În secolul al XII-lea, odată cu popularizarea pomenirii împăratului în cadrul Proscomidiei și la cele două ectenii, manuscrisele greceşti menționează pentru prima dată faptul că, atât episcopul locului, cât și împăratul începuseră să fie pomeniți și la Intrarea Mare (în timpul aducerii Darurilor de la proscomidiar pe Sfânta Masă), doar în cazul în care erau prezenţi la Sfânta Liturghie.
După căderea Constantinopolului, în rândurile grecilor ortodocși s-a constatat o încercare uniformizată în ceea ce privește reformularea textelor liturgice referitoare la conducători. După cel de-al II-lea Război Mondial, toate Bisericile Ortodoxe au preluat acest obicei – cu observația că în niciuna dintre Biserici suveranul nu mai era pomenit cu numele său. Acest lucru nu din pricina faptului că el nu era ortodox practicant, ci pentru că niciunul dintre ei nu mai era uns și consacrat, precum odinioară, cu Sfântul și Marele Mir.
De-a lungul timpului s-au făcut multe speculații pe tema pomenirii conducătorilor politici, mai ales în vremurile în care creştinii se aflau sub regimuri de dictatură și Bisericile continuau, totuşi, să îi pomenească pe aceștia în cadrul Sfintei Liturghii, așa cum s-a întâmplat și în țara noastră. Înainte de 1989, preoții erau obligați să îi pomenească pe conducătorii politici după următoarea formulă: „pentru conducătorii Republicii Socialiste România, Domnului să ne rugăm!”, în caz contrar, aceștia riscând să fie considerați adversari veritabili ai conducerii centrale, alături de toate consecinţele care puteau urma.
Mitropolitul Bartolomeu Anania explică această situație, subliniind că speculațiile și reproşurile erau cauzate de confuzia dintre autoritatea instalată şi particularitatea ei politică:
„Să nu uităm că, la vremea când Pavel le adresa creştinilor acest îndemn (n. r. I Timotei 2, 1), ei se aflau sub autoritatea cezarului de la Roma, căruia el însuşi avea să-i cada victimă, ca prizonier de conştiinţă şi, în cele din urmă, ca martir. Apostolul nu-şi propune să pledeze în favoarea sau împotriva naturii politice a stăpânirii, ci să atragă atenţia asupra rolului acesteia – oricare ar fi ea – de a instaura şi menţine ordinea publică. Or, aceasta nu e altceva decât reflectarea în societatea umană a ordinii cosmice ca operă a lui Dumnezeu. Acesta este sensul real al rugăciunii noastre pentru cârmuitori”.
Fiind înțeleasă în mod eronat ca o formă de supunere și ascultare fată de autoritatea politică, imediat după Revoluția din luna decembrie a anului 1989, rugăciunea pentru conducători a fost înlocuită cu rugăciunea pentru popor si armată. Apoi, după câțiva ani, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât reintroducerea pomenirii conducătorilor în cadrul Ecteniei Mari și a celei Întreite, după formula utilizată deja în Biserica Greacă: pentru popor, pentru ocârmuitorii țării si pentru armată.
Până astăzi, în cadrul Sfintei Liturghii, la Ectenia Mare, preotul rostește: „Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos armată, Domnului să ne rugăm”, iar la Ectenia Întreită: „Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oştire/ armată, pentru sănătatea şi mântuirea lor”.
Așadar, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel din primele secole creștine și până în zilele noastre, Biserica se roagă pentru conducătorii țării și pentru „mai-marii oraşelor şi ai satelor” nu din obediență sau din rațiuni politice, ci pentru „sănătatea şi mântuirea lor”, dar și pentru ca aceștia să susțină și să asigure cadrul necesar pentru desfășurarea lucrării ei mântuitoare. În acest sens, Episcopul Vasile Coman al Oradiei scria, în anul 1983:
„Creştinii se roagă pentru stăpânire nu din frică sau din linguşire, nici pentru vrednicia stăpânitorilor, ci din convingerea că stăpânirea este rânduită de Dumnezeu”.
Cătălin Acasandrei
Sursa: http://doxologia.ro
