„Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor”. Ce cuvinte cutremurătoare ne-a lăsat ca moștenire Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni (I Cor. 15, 20-21). De fiecare dată când auzim aceste cuvinte, poate cele mai profunde cuvinte legate de Înviere, înțelegem acest eveniment ca pe un fundament al noii noastre vieți. Învierea lui Hristos din morţi ne arată că omul nu a fost creat pentru moarte, ci pentru viaţă veşnică și că destinaţia lui ultimă nu este întunericul mormântului, ci lumina Împărăţiei Cerurilor.
Și când simțim cu adevărat acest cuvinte? Când vedem că ele devin realitate palpabilă, simțită și văzută cu ochii noștri? Atunci când lumânarea preotului, în miezul nopții, alungă întunericul și-l risipește, înmulțindu-se în lumânările și candelele tuturor credincioșilor din Biserică. Atunci, în noaptea de Înviere, Hristos este Cel care, așa cum se spune în a doua parte a textului evanghelic din noaptea pascală, „luminează pe tot omul care vine în lume”. Pentru că în anii trecuți am primit din partea dumneavoastră mai multe mesaje și sugestii despre acest subiect, ne-am gândit ca în acest an să explicăm, în câteva rânduri, de ce slujba Învierii Domnului are loc afară și de ce începe la miezul nopții și nu dimineața, ca în cazul celorlalte praznice împărătești. Aflați răspunsurile în rândurile de mai jos!
Cea mai mare sărbătoare a Ortodoxiei
Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare a Bisericii noastre. Pentru noi, creștinii, realitatea Învierii lui Hristos este fundamentul credinței noastre, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră” (I Cor. 15, 17), ceea ce arată că adevărul și puterea mărturiei noastre ortodoxe se datorează Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
De aceea, toate slujbele și rânduielile din preajma acestei sărbători (ca și în cele trei zile ale praznicului), Utrenie, Vecernie, Pavecerniță, Miezonoptică, Ceasuri, precum și Sfânta Liturghie, se fac după un tipic special. În cadrul Bisericii noastre, slujba Învierii se desfășoară după următorul tipic: începutul se face sâmbătă, în jurul orelor 23:45, când credincioșii, alături de paraclisier, sting toate lumânările, candelele și luminile din Biserică. Cu 2-3 minute înainte de miezul nopții, preotul (în catedrale arhiereul, în mănăstiri starețul, iar la Bisericile de enorie cu mai mulți slujitori, protosul) aprinzând de la candela de deasupra Sfintei Mese o lumânare mai mare și frumos împodobită (sau un mănunchi de lumânări), iese cu ea printre Sfintele Uși și, stând pe solee, înalță lumânarea cu ambele mâini rostind cu glas puternic: „Veniți de primiți lumină!”.
Credincioșii din față se apropie și își aprind lumânările lor de la lumânarea preotului și apoi unii de la alții. Unde slujește un singur preot, după ce a lăsat lumânarea, el ia acum Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și iese printre Sfintele Uși, iar înaintea lui merg paracliserii și cântăreții, purtând Icoana Învierii, cădelnița și sfeșnice cu lumini aprinse (sau sfeșnice) cântând cu toții: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te slăvim”.
Astfel, la câteva minute după miezul nopții, toți credincioșii ies afară, iar în Biserică nu rămâne decât cel care trebuie să aprindă candelele și sfeșnicele. Apoi, se închid ușile Bisericii. Ieșind din Biserică, clericii și însoțitorii lor merg pe rând la locul din față (din curtea Bisericii), unde s-a pus din timpul zilei o masă gătită și frumos împodobită, după rânduială.
„Lumina lui Hristos luminează tuturor!”
Așadar, de ce se întâmplă toată această frumoasă rânduială la miezul nopții? Răspunsul este unul pe cât de simplu, pe atât de profund și de încărcat de însemnătate. Slujba de Înviere se săvârșește în puterea nopții, înainte de toate, pentru a ilustra faptul că semnificația fundamentală a Paștilor nu este altceva decât trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață și de pe pământ către ceruri. În timpul Vechiului Testament, Paștile reprezenta eliberarea poporului din robia Egiptului, întruchipată de trecerea prin Marea Roșie ca pe uscat. Spre deosebire de acea semnificație, în tradiția creștină, Paștile simbolizează trecerea prin moarte a lui Hristos, care S-a jertfit pe Sine pentru a învinge moartea definitiv și a oferi oamenilor viața veșnică.
Miezul nopții este momentul în care întunericul este cel mai profund, iar apoi vine răsăritul soarelui, aducând lumină și nădejde oamenilor de pe pământ. Așa cum Hristos a învins întunericul morții prin Înviere, slujba de Înviere la miezul nopții simbolizează trecerea de la moarte la viață.
Spaţiul întunecos al Bisericii, după ce toate candelele și luminile sunt stinse, simbolizează „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morţii şi al iadului în care a coborât Hristos-Dumnezeu cu sufletul Său (1 Petru 3, 18-19). În unele Biserici, procesiunea ieşirii din Biserică cu Icoana Învierii Domnului continuă cu înconjurarea Bisericii, ca simbol al mărturisirii Învierii Domnului în toată lumea, după cum în Sfânta şi Marea Vineri a fost înconjurată Biserica cu epitaful sau cu Icoana morţii Domnului. „Procesiunea aceasta arată vestirea şi înţelegerea progresivă a tainei morţii şi Învierii Domnului; dar şi mărturisirea că Învierea lui Hristos este centrul credinţei creştine şi axa mântuirii lumii”, sublinia Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române într-unul dintre cuvintele sale de învățătură, rostit în noaptea de Înviere.
De altfel, potrivit tradiției Bisericii noastre, Nașterea Domnului s-a petrecut tot la miezul nopții, în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întunericul. Legat de acest aspect, rămâne memorabilă predica Părintelui Cleopa Ilie, marele duhovnic al românilor propus spre canonizare în anul 2025: „Parcă ne-ar spune Mântuitorul: Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci şi am venit acum să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume cu lumina sfinţită; Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei şi Eu am venit acum ca lumină gândită, ca lumină duhovnicească. Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica şi la miezul nopţii”.
Așadar, înțelegem că miezul nopţii ne aminteşte două dintre cele mai importante evenimente ale creştinătăţii: Naşterea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea Sa. Nu întâmplător, Biserica noastră a încercat mereu să evidențieze importanța rugăciunii din miez de noapte, urmând astfel modelul Mântuitorului din Sfânta Scriptură, care obişnuia adesea să Se roage noaptea singur sau împreună cu Apostolii: „Şi în zilele acelea, Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Luca 6, 12).
Așa se explică faptul că, încă din primele secole creștine, creștinii au înțeles importanța rugăciunii neîncetate către Dumnezeu și au dedicat o atenție deosebită rugăciunii de noapte. Această practică duhovnicească s-a reflectat în compunerea unor slujbe specifice, printre care și Miezonoptica, una dintre cele mai frumoase și solemne slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Miezonoptica este săvârșită în timpul nopții și constituie o expresie a recunoștinței noastre către Dumnezeu.
Miezonoptica este alcătuită din citiri ale Psalmilor, cântări liturgice și rugăciuni, fiind o imitaţie a laudei neîncetate pe care o aduc Îngerii lui Dumnezeu. Ea este cea dintâi dintre slujbele divine care alcătuiesc ciclul rugăciunii zilnice de dimineaţă. Legat de această rânduială, Sfântul Ciprian al Cartaginei recomanda păstoriților lui rugăciunea de noapte: „Aceia care suntem totdeauna în Hristos, adică în lumină, să nu încetăm din rugăciune nici în timpul nopţii”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că, în vremea sa, creştinii mai zeloşi se rugau de la miezul nopţii până dimineaţa: „în timpul acesta, rugăciunile sunt mai curate, precum şi mintea este mai limpede”.
Așadar, în loc de concluzie rămâne un gând: degeaba cunoaștem toate aceste semnificații, degeaba explicăm în chipuri și sensuri diferite, dacă nu trăim Învierea. Pacea și liniștea sufletească pe care le simți atunci, în miezul nopții, sunt deosebite de orice alt sentiment. Toaca și clopotul cântă cu glas puternic vestea care a schimbat cursul istoriei, iar lumânarea preotului înălțată spre Ceruri vorbește, parcă, despre cea mai mare minune a creștinătății. De aceea, participarea la slujba Învierii este o mulțumire, un semn de închinare și slavă cu care fiecare dintre noi ar trebui să ne însemnăm. Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat Hristos!
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
