Când un călugăr are o relație cu o femeie (prietenie sau o oarecare legătură), și apare un interes pentru ea, sau ea are pentru el, atunci are în fața sa o viziune diferită de cea pe care și-a trasat-o.
Inima lui, vrând-nevrând, are o preocupare în van, deoarece femeia este ceva delicat, nobil, sensibil, tandru, frumos — ceva exact opus față de ceea ce trebuie să aibă în față un bărbat și, mai ales, un călugăr, a cărui viață trebuie să fie aspră, să fie o smerenie, o durere.
Femeia este o inimă care se dăruiește. Să nu uităm că ea este creată de Dumnezeu pentru a înfrumuseța viața unei persoane, pentru a-i dărui tovărășie, iubire, alinare – lucruri opuse celor pentru care a ieșit din lume.
Astfel, încetează asprimea vieții sale, încetează însingurarea pe care o caută și pe care este dator să o aibă. Femeia este mângâiere și ajutor. Astfel, călugărul care este un înger, se amestecă într-un anumit mod spiritual cu femeia și își pierde integritatea sufletului său.
Cineva poate avea capacitatea de a trăi confortabil printre femei și de a nu păcătui. Acest lucru însă nu înseamnă că prietenia și legătura cu o femeie nu întinează sufletul, chiar și atunci când acesta se curăță, se purifică, trăiește în feciorie. De aceea, singura femeie pe care o iubeau călugării era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nu doar în Sfântul Munte, ci în întreaga lume.
Părintele Emilianos Simonopetritul
Sursa: Mănăstirea Dragomirna.
