Povestire adevărată
Dimitrie Sotiropulos
A aruncat o ultimă și rapidă privire pe hartă înainte să pornească. Inconștient a privit la metanierul athonit care era agățat de oglinda de pe parbriz și și-a făcut semnul Crucii.
Abia pornise la un nou asalt, din cele pe care le numea „lucrare veselă”. Era fotograf și, după mai multe amânări, a hotărât să înfăptuiască unul din marele lui vise: să editeze o carte cu fotografii din cele mai importante Mănăstiri din locul său natal, Peloponez. Și astfel, de câteva săptămâni se dăruise trup și suflet acestui plan de mare anvergură. Greutățile erau mari: multe cheltuieli, o dificilă căutare de informații despre Sfinte Mănăstiri uitate, iar cea mai grea era legătura cu monahii și ajungerea la aceste locuri de închinare care, deși erau uitate de oameni, stăteau acolo nemișcate ca să-L slavoslovească pe Dumnezeu.
În puține cuvinte, toată această întreprindere a sa era o „nebunie”. „Cine se mai ocupă cu Mănăstirile în vremea noastră?”, îi spuneau unii „raționali”. „Altă treabă nu ai de făcut în această criză, decât să alergi și cauți călugări?”, completau alții. Însă el nu s-a lăsat bătut, ci s-a încăpățânat în ideea sa. Avea o convingere sigură că, în cele din urmă, va izbuti, în ciuda greutăților.
Așa cugeta și acum în timp ce străbătea șoseaua națională, îndreptându-se spre Munții Corinthiei. Toate greutățile despre care am amintit le-a avut în vedere. Dar iată că a apărut încă una, pe care nu o socotise: Postul Mare, pe care anul acesta hotărâse să-l țină pentru prima dată, „de probă”, așa cum spunea, încurajându-se pe sine însuși, însă necrezând că va ajunge până la Paști postind.
Altceva este să postească cineva acasă și altceva când călătorește. În al doilea caz greutățile și ispitele sunt cu neasemănare mai multe și te așteaptă la fiecare… kilometru. Așa și acum – „călător” cum era, chiar și în confortul automobilului -, nu credea că va putea posti nici în ziua aceea. Era sigur că, undeva la o tavernă dintr-un sătuc din Munții Corinthiei va gusta ceva cărniță proaspătă, specialitățile locale și alte delicatesuri de care se lipsise – vai! – de vreo 5-6 zile.
De altfel, avea pregătită justificarea: nu poți lucra, să faci sute de kilometri numai într-o zi și să nu mănânci nimic. Nici mentalitatea epocii noastre nu o concepe și nici stomacul nu suportă. Tot este bine că am postit până acum, la anul vom vedea…
Îndeletnicindu-se cu aceste cugetări, nici nu și-a dat seama când a trecut peste Canalul Corintului și a început ușor să urce spre munții regiunii Corinthia. Natura încă nu-și luase veșmântul de primăvară, cu toate că era la începutul lui aprilie. Timpul i-a pricinuit o deosebită enervare, pentru că nu s-a conformat previziunilor meteorologice care spuneau despre o zi însorită, ci, dimpotrivă, nori negri și denși își făceau apariția în zare, acolo unde se afla vechea Mănăstire a Sfântului Gheorghie.
După mai multe serpentine și conducere pe drumuri înguste de țară, a ajuns la destinația sa. Se enervase pentru că era aproape ora 13:00 și Mănăstirea la 13:00 închidea. Când să apuce să facă fotografii? A alergat repede și a intrat în Mănăstire. A început să fotografieze în grabă picturile murale din Biserica Mare. Un monah l-a întâmpinat și l-a ajutat cu tot cea avea nevoie. Solicitările insistente pentru aflarea de date istorice, întrebările indiscrete și nenumăratele fotografii nu l-au deranjat pe bunul călugăr, ci dimpotrivă. După ce a încheiat ceea ce avea de făcut, monahul i-a propus fotografului:
– Haideți să vă duc la Părintele Stareț!
Fotograful a acceptat și au urcat pe o scară de lemn – care credeai că se va rupe din pricina multelor trosnituri – până la etaj și a fost prezentat Starețului Mănăstirii, un ieromonah plăcut și cuvios. Un preot cu suflet mare, dintre cei care încă mai țin vii Sfintele Mănăstiri ale acestui loc, în ciuda părăsirii lor de către oameni, chiar și de către creștinii „credincioși”.
Starețul l-a întâmpinat și i-a urat bun venit. L-a întrebat despre cărțile pe care le scosese până atunci, apoi i-a arătat și el câteva ediții ale Mănăstirii. I-a oferit tratația monahală tradițională. Timpul trecea și stomacul… protesta. Cu naivitate, dar și cu curaj l-a întrebat pe un călugăr:
– Nu cumva știți vreo tavernă pe undeva pe lângă Mănăstire?
– Da, cum să nu, a răspuns acela râzând. De îndată ce ieșiți din Mănăstire, faceți 20 metri înainte, apoi la dreapta, la a doua ușă.
Până să-și dea seama prietenul nostru unde ar fi taverna, Starețul l-a apucat de braț și i-a spus:
– Haideți să mâncăm împreună. Este mai bine aici decât la tavernă.
L-a urmat șovăitor. „Nu e rău să gust ceva ca aperitiv înainte de friptură”, a spus în sinea sa „călătorul” alipit de costițe și alte feluri de preparate din carne. Deci, va mânca ceva „subțire” aici și apoi… direct la tavernă.
Starețul l-a condus într-o cameră mică, în care era o masă cu vreo 4-5 scaune în jurul ei. Nu semăna deloc cu frumoasele trapeze pe care le văzuse în Sfântul Munte. Aici toate erau foarte simple, chiar sărace ar putea spune cineva. Au făcut rugăciune și s-au așezat la masă. A observat că trebuia să mănânce cinci persoane, dar ce? Dintr-o cratiță mică, un frate punea ceva în farfurii, niște porții mici. Era mazăre cu untdelemn, o cantitate care probabil ar fi ajuns unui copil de 5 ani, iar nu unui om în toată firea și încă flămând.
– Și încă ați venit bine astăzi, pentru că Sâmbăta este dezlegare la untdelemn, a accentuat Starețul.
Masa a fost pusă. Dar musafirul a observat cu uimire că porția sa era cel puțin dublă, dacă nu chiar și triplă, față de cea a monahilor. Voia să protesteze, dar Starețul Ghenadie, citindu-i gândul, l-a întrerupt, spunându-i:
– Aveți drum lung înaintea dumneavoastră și trebuie să mâncați.
Pe lângă mazăre, „meniul” cuprindea și pâine neagră, verdețuri sălbatice cu o incredibilă amărăciune, care nu dispărea cu nici un chip, și niște rămășițe de salată de icre într-un bol. În zadar a cerut vizitatorul puțină brânză sau puțină pâine „normală”, adică albă, căci făina integrală din care fusese făcută pâinea era amară, cam ca și verdețurile.
Începând să mănânce fără poftă, nici nu și-a dat seama când a trecut o jumătate de ceas. Starețul numai de câteva ori s-a atins de mâncare, pentru că spunea istorisiri despre Mănăstire din vechime, pe care le înflorea cu sfătuiri despre post, înfrânare și smerenie. Și astfel când această masă s-a sfârșit, gândurile despre tavernă și despre cărnuri se depărtaseră cu totul de la răsfățatul închinător. Se hrănise atâta vreme nu cu mazărea extrem de fiartă și cu verdețurile sălbatice, ci cu cuvintele Starețului, care au creat o atmosferă duhovnicească deosebită, chiar și în vremea mesei. Toată dispoziția lăuntrică i se schimbase. Foarte ridicole i se păreau acum toate cele pe care le gândea mai înainte despre taverne și… costițe. Părintele Stareț Ghenadie, văzându-l gânditor, l-a chemat la o cafeluță pe balconul mănăstirii, de unde se vedea frumosul lac din apropiere.
Timpul trecea și vizitatorul nu se mai sătura să descopere vistieriile duhovnicești ale înțelepciunii Starețului. Trebuia să mai facă încă câteva fotografii și să coboare la lac, unde se afla „Mănăstirea veche”, adică o bisericuță care fusese părăsită mai demult de către monahi, în scopul de a afla mai sus un loc mai sigur.
A mai cerut câteva informații, a sărutat mâna sfințită a Starețului și și-a luat rămas bun de la monahi, care îl primiseră cu toată dragostea, făgăduindu-le că se va întoarce și-i va vedea din nou.
Avea o dispoziție sufletească minunată, încât nu a auzit nici măcar zgomotul zecilor de închinători care veniseră chiar în acel moment. A coborât la lac, unde diferiți țărani își vindeau produsele lor.
– Domnule, nu vreți să gustați din graviera[1] noastră? Poftiți, luați posmagul nostru. Ale noastre sunt toate, i-a spus un tânăr.
El a luat numai posmagul, care într-adevăr era foarte gustos. Lucrarea fotografică s-a sfârșit și la vechea bisericuță. Era târziu, spre după amiază, când capriciosul închinător-fotograf hotărâse întoarcerea spre Atena. Însă avea să urmeze un alt traseu, puțin mai lung, ca să admire de aproape o Biserică cu 17 turle, despre care îi spuseseră monahii de la Sfântul Gheorghie.
A început iarăși să conducă. Trecând prin diferite sate de munte, mirosurile de carne proaspătă nu-i pricinuiau foame, așa cum se aștepta, ci un zâmbet care trăda o învinovățire de sine pentru faptul că le dăduse atâta valoare mai înainte.
Din fericire terminase peripețiile sale fotografice înainte de a începe să plouă ușor. Acum se afla pe drumul de întoarcere, cu mii de cugetări care i se învârteau prin minte. Și-a adus aminte de cârtirea sa, de nehotărârea de a posti, de justificarea „călătorului” gata pregătită pentru a dezlega la carne. A retrăit cu nostalgie ospitalitatea plină de căldură de la Sfântul Gheorghie și s-a bucurat cu gândul că de dimineață până seara mâncase numai o farfurie de mazăre și verdețuri sălbatice.
A simțit o pace nemaiîntâlnită înlăuntrul său. Nu în stomac, care totdeauna urmează propriilor sale… legi, ci în sufletul său. Cred că era ceea ce spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul”, pe care i-a spus Starețul Ghenadie atunci când și-au luat rămas bun. Cuvinte înțelepte, rostite de însăși gura lui Iisus.
Atât de fericit era, încât hotărâse să țină postul până la Paști. Și a izbutit cu ușurință. Mai grea era problema editării cărții sale, care și aceea s-a înfăptuit cu ajutorul lui Dumnezeu.
Și astfel, după un an, în aceste zile de început de Post Mare, și-a adus aminte de cele petrecute la vechea Mănăstire a Sfântului Gheorghie, de la Feneo – Korinthia. Și a hotărât să scrie două cuvinte despre marea lecție pe care a primit-o atunci…
Sursa: hellas-orthodoxy.blogspot.gr
