Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârșitul lor sunt căile morții (Pilde 14, 12). Dacă am trece prin filtrul discernământului marile descoperiri pe care le prețuim atât de mult, nu de puține ori am fi surprinși de efectele negative nebănuite inițial. Asemenea unor capcane bine infiltrate în mijlocul unor locuri aproape cu neputință de verificat, descoperirile tehnologice moderne își arată și efectele devastatoare, nu doar splendida eficiență care le caracterizează reclama, activitatea și utilitatea. Au avut aceste defecte de prima dată? Le-au împrumutat de la noi? Mai degrabă a doua variantă pare a fi cea plauzibilă, întrucât nu putem învinovăți telefonul mobil sau televizorul, laptopul sau inteligența artificială de vreo influență intrinsecă asupra noastră. Patimile noastre sunt cele care, îmbrățișând apariția tuturor acestor mijloace tehnologice noi, au atins noi culmi în ceea ce privește dezvoltarea lor. Ziua când toate gândurile rele ale omului încep să devină realitate cu atâta ușurință nu poate fi, desigur, o zi benefică pentru umanitate în general…
Din dorința de a fi tot mai eficient, omul a început să sufere o „golire” aproape ireversibilă a sufletului său. Gândurile bune, contemplația/ meditația asupra lucrării lui Dumnezeu în viața sa, timpul petrecut la rugăciune – toate au ajuns să fie jertfite pe altarul eficienței. Această permanentă autodepășire s-a metamorfozat într-un fel de antropofagie sufletească – ne transformăm în oameni fără chip, fără personalitate, o armată nesfârșită de boți și troli în carne și oase, care nu mai reușește să servească niciun scop în afara unei nesfârșite „eficientizări”. Zilele în care omul își putea trage sufletul după o muncă înrobitoare, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, sunt de mult apuse. Eficiența se transformă într-o activitate tot mai apropiată de instaurarea unui iad terestru pe zi ce trece. În dorința lui de permanentă căutare a unor noi culmi ale slavei deșarte, omul ajunge la automutilare sufletească. „Mai mult pentru mai mult” se transformă în „mai mult pentru nimic”, iar robotizarea eficientă a activităților exterioare și interioare se transformă într-o ruinare amplă a sufletelor ancorate într-o existență lipsită de mângâierea harului dumnezeiesc.
Sfâșiat între prioritățile de astăzi și cele de mâine, omul nu mai simte nici bucuria succesului, nici tihna reușitei – orice victorie reprezintă doar un pas mai aproape de înfruntarea clară a morții trupești. „Nu am timp nici mort” a devenit deviza tuturor persoanelor dominate de cursa eficienței lipsite de țintă. Pentru a mai simți orice rest de bucurie, omul a ajuns să-și propună ținte aproape cu neputință de atins. Nici nu este de mirare că depresia lovește mușcător într-o omenire epuizată psihic de delirul informațional și de sarcinile de lucru care sporesc împrăștierea minții, toate în numele idolului eficientizării lipsei de sens. Toate imperiile clădite pe această pseudo-virtute se prăbușesc mai repede ca orice castel de cărți de joc. În numele unei eficientizări maxime se propune o sărăcire sufletească pe măsură. Exilat în planul unor sarcini nesfârșite, omul uită că munca reprezintă o binecuvântare atât timp cât este unită cu rugăciunea, nu când ajunge să lupte împotriva celei din urmă.
Să încercăm un exercițiu simplu: cercetarea Scripturilor, în special a Evangheliilor. Îi vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe Sfinții Apostoli propovăduind cum ne putem simplifica la nesfârșit viața din punct de vedere material, cum trebuie să eficientizăm activitățile pentru a ajunge la rezultate miraculoase, cum să tratăm relația cu Dumnezeu ca pe un troc în care noi oferim ce credem că Își dorește El pentru ca și El să ne ofere ceea ce ne dorim noi? Din contră. Îi vedem adesea șezând la masă cu păcătoșii din vremea respectivă. Îi vedem vindecând și oferind îndemnuri, acordând întreaga lor atenție celor din jur aflați în suferință. Îi vedem pe Apostoli și în stări de neputință, frică, necredință, situații de eșec, lipsiți de orice eficiență, lipsiți parcă de substanța vitală a existenței obișnuite, dărâmați sufletește – cum a fost cu puțin timp înainte și imediat după Răstignirea Mântuitorului, în zilele care au precedat Învierea Lui.
Nicăieri nu se vorbea despre o normă, o direcție „prioritară”, Apostolii nu aveau planuri peste planuri, nu aveau agende pline de elemente care trebuie împlinite – ei își puneau viața în ceea ce făceau și dobândeau pentru jertfa lor Viața cea de veci. Nu instrumentele sunt problema, cât absolutizarea lor, dorința de a transforma în scop și idol ceea ce este doar unealtă și fapt material, trecător al acestei lumi. Veți spune că fără instrumente nu putem obține rezultate. Așa este. Dar fără Harul lui Dumnezeu nu ne vom îndumnezei, nu vom dobândi asemănarea cu Dumnezeu, care este scopul, finalitatea întregii noastre vieți creștine și direcția către care trebuie să ne îndreptăm în cele din urmă.
Adevărata eficiență se naște din viața împreună cu Hristos, nu din unirea mijloacelor moderne cu propriile patimi. Adevărata eficiență este cea a iubirii care se împărtășește la nesfârșit, nu într-un chip zgârcit, nepăsător, lipsit de orice implicare sufletească și emoțională. Adevărata eficiență este cea a comuniunii cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Altfel, eficiența ne transformă doar în efigii pregătite pentru a fi așezate într-un muzeu nevizitat de nimeni.
Pr. Adrian Agachi
Sursa: http://ziarullumina.ro.
