Invidia, atunci când are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.
– Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?
– Da, există şi o rugăciune specială. Când cineva spune ceva cu invidie, atunci prinde deochiul.
– Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiaţi. Este bine să poarte aşa ceva?
– Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciuliţe.
– Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos, iar cei care l-au făcut primesc lauda cu un gând de mândrie şi se pricinuieşte un rău, acesta este deochi?
– Nu este deochi lucrul acesta. În cazul acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage Harul Său de la om şi atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există în cazuri rare. Mai ales oamenii care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deochiază.
De pildă, o femeie vede un copilaş drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău. Fie nu va putea dormi, fie va plânge mereu, fie se va chinui în altfel. Iar toate acestea se întâmplă pentru că aceea a spus-o cu răutate. Iar dacă copilul se va îmbolnăvi şi va muri, acea femeie va simţi bucurie în sinea ei. Altul vede un viţeluş, îl pofteşte şi îndată acela piere.
De multe ori însă se poate întâmpla să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut cândva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Iar ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Din pricina mamei copilul se va chinui fără să fie vinovat. Se va topi sărmanul ca să fie pedepsită mama şi să-şi înţeleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic. Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis.
Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012.
