Când eram tânăr, am cunoscut o bătrână care, spre deosebire de fiica ei care era foarte milostivă, ea era foarte zgârcită. Numai cu mine nu se zgârcea, pentru că mă iubea mult. La trei ani după moartea ei – nu se făcuse încă dezgroparea osemintelor ei –, în timp ce rosteam Rugăciunea lui Iisus, mi s-a întâmplat ceva ciudat. Nu știu ce a fost, dar la un moment dat am auzit cum m-a strigat un tânăr să mergem s-o vedem pe bătrână, pentru că mă chema. M-a luat și m-a dus la mormântul ei. A ridicat placa de pe mormânt și am văzut-o pe bătrână, care îndată a început să strige: „Călugăre, mântuiește-mă! Călugăre, mântuiește-mă!”.
Era pe jumătate descompusă și răspândea un miros de nesuportat. M-a durut atât de mult pentru ea, încât am îmbrăţișat-o strâns, cu durere, și am sărutat-o. Cu toate că mirosea foarte urât, nu am voit să mă despart de ea, câtă vreme ea nu mă depărta. M-a mișcat foarte mult această întâmplare. Când există dragoste adevărată cu durere, nu te îngreţoșezi nici de trupurile putrezite, nici de mirosul urât. Deși mă scârbesc lăuntric atunci când văd o femeie lumească împodobită și parfumată, totuși de această femeie nu-mi venea să mă despart, cu tot mirosul urât pe care-l scotea.
În viaţa duhovnicească se petrec lucruri ciudate. Dumnezeu a rânduit s-o văd în această stare, pentru că avea nevoie de multă rugăciune. Apoi am făcut rugăciune pentru acest suflet. La două luni de la această întâmplare, iată că într-o noapte mă văd într-o prăpastie care avea forma unei pâlnii. Din nefericire acolo se aflau mulţi oameni cu chipurile urâte, negre, care se chinuiau înfricoșător. Mai sus am văzut-o pe bătrână, șezând pe un nor alb. Părea că este departe, însă era aproape de mine. Era ca un copil, având trăsăturile chipului ei, iar alături se afla un Înger – cred că Îngerul ei păzitor –, care îi freca faţa și i-o curăţa. Avea un chip plăcut. Am îmbrăţișat-o. Am simţit multă bucurie, ceva deosebit.
Cei adormiţi sunt inculpaţi; sunt robiţi. Uneori, când îmi aduc aminte de un cântec patriotic, îl spun alegoric pentru cei adormiţi:
„Libertate, liberează‑mi trupul neputincios,
libertate, dăruiește‑mi un glas melodios.
Dă‑mi flacără în inima mea, pe care au ofilit‑o durerile,
ca să‑ţi cânt bucuria mea ca priveghetoarea primăverii.
Cântarea să răsune adânc în pământul oropsit,
puţin balsam să se verse în sufletul celui robit”.
Acest cântec îl spun și pentru mine. Oare, nu și pe mine m-au ofilit durerile[1]? Rob sunt în această viaţă. Iar atunci când spun „pământul oropsit”, care se referă la creștinii de sub stăpânirea turcească, mă gândesc la cei adormiţi care sunt robiţi și-L rog pe Mult-Milostivul Dumnezeu să verse „puţin balsam” în sufletele lor.
[1] S-a spus în decembrie 1993.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
