Slavă Preasfântului Său Nume, căci pe Acesta L-am cunoscut și-L adorăm, fugind de tulburarea și deșertăciunea acestei lumi. „Slavă lui Dumnezeu, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său”[1].
Să știi, fiul meu, că atunci când inima va înceta să mai rămână împătimită de lucrurile acestei lumi și se va îndeletnici cu dumnezeieștile Scripturi, vor dispărea gândurile cele deșarte, iar mintea se va hrăni doar cu dumnezeieștile noime. Nu se va mai îngriji de viața aceasta, ci din prisositoarea desfătare pricinuită de cercetarea dumnezeieștilor Scripturi se va înălța către Dumnezeu. Prin neîncetata chemare a Numelui lui Dumnezeu, care se face prin Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, omul primește simțirea unei alte vieți, cea a veacului viitor și a nădejdii celei pregătite Sfinților. Gustă de mai înainte măreția acelei vieți și spune cu uimire: „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu Celui nedescoperit!”. Fiindcă a pregătit o altă lume atât de minunată, pentru a băga în ea pe toți cei raționali și a-i păzi în viața cea nesfârșită.
Fiii mei, îngrijiți-vă de mireasma duhovnicească, adică de rugăciune, această împreună-vorbire sfântă cu Iisus, care aduce din belșug binecuvântarea Lui. Da, fii ai Duhului, pe aceasta să o iubiți din toată inima, ca să deveniți mireasmă a Harului, astfel încât să bine-înmiresmați pe aproapele vostru și el să spună: „Cu adevărat, monahismul îi face pe monahi să răspândească bună-mireasmă, prin Harul dumnezeiesc”.
Așadar, departe de noi patimile cele de ocară, ca unele ce pricinuiesc duhoare și lasă urme necurate în suflet.
Să ne silim, fiilor, la Rugăciunea Preadulcelui Iisus, ca să trimită mila Sa și să ne unim cu Harul Său, pentru a săvârși dumnezeieștile Lui porunci și astfel să dobândim dragostea Sa. Iar atunci când o vom dobândi pe aceasta, ne va arăta dumnezei după har și împărtășire. Atunci și calea lui Hristos nu ne va fi aspră și grea de urcat, ci dulce și desfătătoare; atunci cu ușurință vom împlini poruncile Lui.
Cuvântul întâi
Despre Rugăciunea minții
și a inimii
Părinții niptici s-au ostenit mult pentru a afla Harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Pentru aceasta noi, fiii lor, suntem datori să le aducem neîncetat mulțumire, pentru că ne-au arătat o cale care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar ne minunăm și ne întrebăm: „Oare cum este cu putință ca oamenii, mai ales monahii și clericii, să poată trăi duhovnicește, împlinindu-și nevoile lor sufletești, fără rugăciune, pe care Părinții noștri niptici ne-au dăruit-o din experiența lor?”.
Sfântul Grigorie Palama, marele luminător al lucrării isihaste, al trezviei și mai ales al rugăciunii neîncetate, a scris cele mai înalte și mai sistematice învățături, pentru care a primit supranumele de „vârful Părinților niptici”.
Odată, pe când se nevoia în hotarele Marii Lavre împreună cu obștea sa, Sfântul a fost răpit în vedenie și a văzut înaintea sa un vas ce semăna cu o cană și care avea în ea un lichid. Iar acesta atât de mult prisosea, încât se revărsa și se pierdea. Această băutură albă și plăcută, aflată în acel vas, arăta precum laptele. Un om vrednic de cinste i-a spus: „Grigorie, pentru ce lași să se verse și să se piardă atâta material duhovnicesc și nu-l dai celor ce au nevoie?”. Sfântul a înțeles că era Harul lui Dumnezeu. Era acea băutură duhovnicească pe care Sfântul o avea în lăuntrul său ca Har al lui Dumnezeu, ca înțelepciune, experiență, trezvie, ca putere a cuvântului. Cum de le lași pe acestea și le îngrădești în acest loc și nu le transmiți la cei neputincioși, la oamenii flămânzi și însetați?
Cu adevărat, după ani de zile, cu ajutorul și povățuirea lui Dumnezeu, s-a aflat între mulți oameni și i-a adăpat pe cei care aveau nevoie de folos duhovnicesc.
Chiar și atunci când se afla în lume se ruga de unul singur. Se liniștea singur în chilia sa și doar Sâmbăta și Duminica venea la Liturghie. În toate celelalte cinci zile ale săptămânii se zăvora în chilia sa și nu ieșea deloc. Nici nu mânca, nici nu bea. Doar Sâmbăta înceta nevoința liniștirii și mergea la dumnezeiasca Liturghie. Se împărtășea, cobora în trapeză, vorbea cu părinții, iar de Duminică seara se liniștea din nou până Sâmbătă.
Acești mari Părinți ne învață că atunci când sufletul omului este împresurat de gânduri necurate, egoiste, hulitoare, păcătoase, pe lângă cuvântul împotrivitor trebuie să se nevoiască spre alungarea gândurilor și cu mânie împreunată cu Rugăciunea lui Iisus.
Nu ajunge doar mânia împotriva gândurilor și închipuirilor păcătoase, ci este neapărată nevoie ca omul care este războit să se roage și cu Rugăciunea neîncetată, prin chemarea dumnezeiescului Nume: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Numele lui Hristos are putere înălțătoare, adică această Rugăciune a lui Hristos are puterea de a ridica sufletul căzut, sufletul care a păcătuit.
În viața omului duhovnicesc există zile și clipe când simte un gol în lăuntrul său, o slăbire sufletească. Ceva lipsește, ceva i-a scăpat, dar nu știe ce anume, nu știe cum să-și revină, cum să revină la puterea și harul pe care sufletul le avea mai înainte. Nu știe cum să dobândească din nou ceea ce a pierdut.
Sfinții Părinți ne învață în această situație astfel: repetă Rugăciunea, începe din nou s-o rostești fie cu gura, fie cu mintea, fie cu inima. Atunci acea stare care umplea sufletul vine din nou, omul o regăsește, rămâne numai să se silească la rugăciune.
Este foarte important ca omul să nu înceteze Rugăciunea. Când lucrează, este posibil ca cineva să-i pună vreo întrebare și mintea va umbla pe ici-colo. Însă poate atunci să rostească Rugăciunea cu gura, în șoaptă, și să aducă din nou sufletul la acea simțire a Harului.
[1] Apocalipsa 1, 5.
