Despre Calea Cerului

Pe adevăratul creştin îl vădeşte credinţa şi dragostea pentru Hristos. Pă­catele noastre nu păgubesc câtuşi de puţin învăţătura creştină. Însuşi Mân­tuitorul a spus: N-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci să-i mântuiesc pe cei păcătoşi. Mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi. Iar despre desfrânata care s-a atins de picioarele Sale a binevoit să-i spună fariseului Simon: celui ce are dragoste multe păcate i se iartă, iar celui ce nu are dragoste şi pentru un păcat mic i se va cere socoteală. De aceea creştinul trebuie să se umple de nădejde şi bucurie şi să nu dea atenţie deznădejdii. Avem mare trebuin­ţă de pavăza credinţei.

Păcatul celui care-L iubeşte pe Dumnezeu este asemeni rănii pricinuite de o săgeată de la duşman în timpul luptei. Adevăratul creştin este un ostaş care îşi face drum prin ceata vrăjmaşilor nevăzuţi spre patria cerească, după cuvântul Apostolului: patria noastră este în ceruri, iar despre ostaşi spune: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).

Dorirea acestor veacuri deşarte ne îndepărtează de adevărata patrie, dragostea pentru acestea ne înfăşoară sufletul nostru într-o haină ticăloa­să, care e numită de apostol „omul trupesc”. Pe parcursul călătoriei noas­tre pământeşti, chemându-L în ajutor pe Dumnezeu să ne smulgem din această ticăloşie şi să ne îmbrăcăm în dorinţe noi, în noua dragoste a vea­cului viitor şi prin aceasta să aflăm apropierea de patria cerească. Este însă cu neputinţă să facem aceasta în scurt timp, ci trebuie să urmăm exemplul celor bolnavi, care dorind însănătoşirea, nu încetează a căuta orice mijloc pentru a se vindeca.

Din învăţăturile duhovniceşti ale Stareţului Gherman din Rusia