La o primă lectură, Evanghelia de astăzi ar putea părea inutilă și inactuală. „Păi ce, mai sunt demonizați azi?!” – se întrebă unii, cu nedisimulată uimire.
Chiar, oare nu mai sunt demonizați astăzi?!…
Ce sunt, atunci, patimile de tot felul, care ne paralizează voința, posedându-ne într-atât de mult, încât ajungem să spunem: „Nu pot să scap de slăbiciunea aceasta! Am încercat, dar, nu pot să mă las de: alcool, tutun, droguri, desfrânare etc”. Ce sunt slăbiciunile acestea, pe care Biserica le cataloghează drept păcate capitale – necredința, deznădejdea, ura, hoția, lăcomia, mândria, lenevia, mânia ș.a.m.d. – și în care ne complacem ca într-o a doua natură, dacă nu tot niște demoni care pun stăpânire pe noi și ne înrobesc până la dezumanizare? Ce dacă nu ne provoacă spasme și convulsii fizice, ca demonizatului din Evanghelie! Ne provoacă, însă, „ne-simțire” și „ne-putință” de a mai fi oameni integri și creștini buni. Căci, dacă demonizarea clasică era clară pentru toată lumea și impunea o exorcizare general acceptată, acești demoni care ne posedă pe noi astăzi sunt parșivi, luând chipul normalității, al obișnuinței și al „comun-ității”; ceea ce este cu atât mai grav! În cele din urmă demonizatul din Gherghese s-a tămăduit, pentru că demonizarea lui era recunoscută și asumată, pe când a noastră?…
Există, însă, și o formă de demonizare „pasivă”, potrivit istorioarei următoare:
„Se spune despre un ateu că, voind să mai dea o lovitură credinței în Dumnezeu chiar și de pe patul morții, și-a lăsat moștenire toată averea sa… diavolului! Și-a scris testamentul în secret și, sigilându-l, l-a predat autorităților cu martori, declarând că în el se cuprinde voința lui cea mai de pe urmă, pentru care stăruie, cu limbă de moarte, să fie respectată întocmai.
Când, după moartea lui, a fost deschis testamentul, judecătorii au rămas uimiți! Cum să pui în aplicare un astfel de testament?! S-au sfătuit, s-au frământat și, în cele din urmă, au decis așa: „Voința testatorului trebuie respectată, mai ales că nu are urmași. Dar, pentru că diavolul nu este persoană văzută, căruia să-i putem încredința moșia, decidem ca aceasta să rămână părăsită, astfel ca nimeni să nu poată dispune de ea!”
Ce s-a întâmplat după aceea, este lesne de imaginat! În decurs de câțiva ani, moșia a ajuns o pustietate înfricoșătoare: pământul s-a umplut de spini, scaieți și bălării, iar casele s-au făcut adăpost bufnițelor și cucuvelelor. Lumea se ferea de ele ca de… „moșia diavolului”!
Morala: „Lovitura” testatorului de mai sus s-a prefăcut într-o sinistră pildă pentru cei necredincioși. Întocmai ca averea aceasta lăsată de izbeliște, așa se întâmplă și cu cei care își lasă averea cea sufletească în voia ei, adică în voia lumii. După cum se preface în lăcaș pentru bufnițe și cucuvele casa părăsită, așa se preface în lăcaș al tuturor răutăților și casa inimii omului lăsată în voia lumii.
O astfel de viață ajunge, desigur, „proprietatea” diavolului, iar omul ajunge „demonizat”. Nu e nevoie să se predea cineva diavolului cu acte notariale; este suficient să-și lase inima și averea sa sufletească în voia lor − în voia lumii −, și astfel vor ajunge în mod cert proprietatea celui rău. Vai, ce de „case” și „moșii” are diavolul în lumea aceasta… și ce de oameni sunt posedați de el!…
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
