Despre frici

Pr. Visarion Alexa

Duhovnicul trebuie să fie mai blând și mai bun decât mama! Ce mamă își sperie copiii, ce mamă sănătoasă la cap bagă frica în copiii ei și dorește ca aceștia să se îndrepte din frică?

Despre frică.

Omul este stăpânit de tot felul de frici, însă după cum spun Sfinții Părinți, frica nu este doar un sentiment, ci chiar un demon. Cel mai slab demon, de altfel.

Există însă frici bune și frici rele. Frica rea este frica “zoologică”, ca cea pe care o simte animalul față de stăpân. Ea se transformă ușor în angoasă, paralizează omul, îl blochează. Frica de a zbura cu avionul, de exemplu. Sau frica de boli grave- ipohondria. Orice mic simptom, omul ipohondru îl exacerbează și îl transformă într-unul extrem de grav.

Frica aceasta “zoologică” se poate manifesta și în relație cu Dumnezeu, din păcate. Ți-e frică de Dumnezeu așa cum îi este găinii frică de cuțitul stăpânului. Omul stăpânit de această frică trăiește cu teamă fiecare zi: îi este teamă să nu rămână fără job, îi e teamă de sărăcie, îi e teamă chiar să nu piardă metroul, îi e teamă de șef, de orice. Există și oameni care se tem de vise, care dau crezare viselor, care se trezesc îngroziți de frică după ce visează ceva rău. Le e teamă că lucrul acela chiar li se va întâmpla.

Frica aceasta macină sufletul omului, îi distruge reperele interioare, îl îndepărtează de Dumnezeu. Omul nu trăiește bucuros, mulțumit cu ce are si cu ce i se întâmplă.

Unii oameni spun că această frică este cultivată încă din copilărie, adolescență, atunci când părinții recurg la tot felul de amenințări pentru a stăpâni un copil agitat. Sfinții Părinți (Sfântul Isac Sirul) cred că această teamă, aceste stări interioare ale omului stăpânit de frici sunt porți, punți pentru demon și spun că spaima aceasta nu poate fi învinsă altfel decât prin ascultare.

Există, din păcate, duhovnici care transmit ucenicilor frică, teamă, care îi sperie cu iadul și cu suferința cea veșnică. Pentru ei cuvântul ascultare înseamnă subjugare. Eu nu cred că acolo e un duh bun. Duhovnicul trebuie să fie mai blând și mai bun decât mama! Ce mamă își sperie copiii, ce mamă sănătoasă la cap bagă frica în copiii ei și dorește ca aceștia să se îndrepte prin teamă? Nu asculți de frică de Părintele tău Duhovnic, ci pentru că rezonezi cu el, pentru că împărtășești acelasi trăiri. Pentru că simți bucurie în sufletul tău când ești îndrumat de el. Relațiile bazate pe frică nu sunt relații ce depășesc bariera morții. Iubirea nu înseamnă frică. Cine iubește nu se teme!

“Frica” de Dumnezeu, ca și gândul la moarte, este ceva bun. Omul care trăiește cu frică de Dumnezeu trăiește cu teama de a nu-L pierde, de a nu renunța la iubirea Lui. Sfinții trăiesc “Pedagogia Duhului Sfânt”. Când Duhul Sfânt se coboară în om, totul se umple de Bucurie, de sens, iar când, din mândria noastră, din dorința omului de a fi autonom, Duhul se retrage, omul trăiește o tristețe, o deznădejde în fiecare zi. Iar deznădejdea aceasta este sfântă, pentru că naște în El strigătul după Dumnezeu.

Am auzit fiecare dintre noi Apostolul care se citește la slujba Cununiei și ne-am întrebat, cu siguranță, ce vrea să spună prin: “Iar femeia să se teamă de bărbat…”. Este aceeași teamă bună, de a nu-l pierde, de a nu pierde dragostea lui. De a nu pierde calitățile care mângâie sufletul bărbatului său: blândețea, bunătatea, gingășia, delicatețea.

Dacă nu dai un sens vieții tale, dacă nu transformi viața ta într-o lucrare veșnică, dacă nu realizezi care sunt lucrurile în care merită să investești sufletul tău- cele care trec dincolo de moarte (iubirea, relațiile bazate pe iubire, familia, copiii)- vei trăi trist, fără sens, plin de spaime. Nu trăi stresat, primește lucrurile care se întâmplă. Omul duhovnicesc nu se agită, nu se tulbură, nu trăiește cu teamă. Gândește-te la moarte, pune în fața morții toate lucrurile pentru care te stresezi într-o zi și vezi dacă merită, vezi ce rămâne din ele.

“Gândul la moarte este începutul înțelepciunii!”