Despre încercările vieții

          a pururea-pomenitului Pr. Evelton Haralambie

Marele povățuitor al vieții ascetice Sfântul Isaac Sirul, profund cunoscător al voii lui Dumnezeu și un experimentat dascăl al teologiei ortodoxe, a formulat strălucita concluzie a experienței sale personale: „Încercările sunt cinstea pe care o primește sufletul de la măreția lui Dumnezeu”.

În viața Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, se menționează următoarea împrejurare:

Odată, când Sfântul se afla într-o călătorie pastorală prin eparhia sa, a fost găzduit, împreună cu sinodia sa, la conacul unui oarecare creștin vestit. Discutând cu el, Sfântul s-a înștiințat de la acela că toate cele ale vieții lui decurg în chip minunat, treburile sale merg foarte bine, sănătatea tuturor membrilor familiei sale niciodată nu a fost încercată, niciodată nu a avut mâhniri, greutăți și probleme. Atunci Sfântul, adresându-se însoțitorului său, a spus: „Hai, să plecăm repede de aici, căci această casă niciodată nu a fost cercetată de Dumnezeu”.

Și într-adevăr, de îndată ce a plecat Sfântul, acea casă a fost înghițită de pământ.

Gura cea nemincinoasă a Domnului nostru ne-a înștiințat că în lumea aceasta vom  avea mâhniri, ispite și încercări. „În lume necazuri veți avea”[1]. Și încă ne-a chemat, dacă vom voi să-L urmăm, să ridicăm și Crucea, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie[2].

Subliniind cele de mai sus, vreau să spun că durerea, mâhnirile și chinurile, oricât ne sunt de nedorite, sunt sădite în viața fiecărui creștin și constituie însoțitorul statornic la fiecare pas al nostru. De atunci de când în viața noastră a intrat păcatul, ca o consecință a lui, au intrat și toate cele nedorite, cu punctul culminant, moartea. De aceea ar fi cu desăvârșire rupt de realitate să cerem să nu ni se întâmple în viața noastră astfel de fapte. Dimpotrivă, cel mai înțelept ar fi să cerem de la Dumnezeu puterea să suferim și să depășim aceste încercări.

Mâhnirile, încercările și chinurile sunt mijloacele pe care le folosește Dumnezeu pentru maturizarea omului. Toate cele dureroase pe care le îngăduie Dumnezeu în viața noastră sunt medicamente care tămăduiesc firea cea bolnavă a omului. Cuptorul durerii, al încercărilor și al mâhnirilor este atelierul în care Dumnezeu lucrează desăvârșirea creștinului. Dacă pâinea care intră în cuptor ar avea glas, ar protesta și ar spune că nu poate suferi focul cuptorului. Însă această coacere este ceea ce face pâinea potrivită pentru mâncare. Dacă nu ar intra în cuptor, s-ar umple de viermi și ar deveni netrebnică. Fructele din copaci, pe care le coace soarele de vară, dacă ar fi avut gură, ar fi protestat și ar fi spus că nu mai pot suferi razele arzătoare ale soarelui. Însă cu căldura pe care o primesc de la soare se coc, dobândesc aromă, culoare, gust și savoare. Altfel, ar fi fost fără gust, fără savoare, nefolositoare.

Într-un chip asemănător, în cuptorul durerii omul dobândește maturitate, esență, conținut. Se curăță de patimi, se smerește, învață să compătimească, dobândește autenticitate și originalitate. Întocmai cum se întâmplă și cu aurul. După ce va fi încercat și curățat în topitoare, atunci rezultă cel mai prețios metal.

Cu cât se înmulțesc încercările, cu cât mai mult este lovit sufletul pe nicovala durerii, cu atât mai potrivit se face pentru Împărăția Cerurilor și cu un zâmbet vesel de la apusul vieții așteaptă strălucita dimineață a Învierii care răsare de după fiecare cruce. Să nu uităm că și Maica Domnului în viața ei pământească a băut cel mai amar pahar, așa cum i-a proorocit Dreptul Simeon când a primit în brațele sale pe Hristos Cel de patruzeci de zile. Proorocul văzând de mai înainte Răstignirea Fiului și Dumnezeului ei, i-a prevestit Maicii Domnului că sabie cu două ascuțișuri va străbate prin inima sa maternă. Această sabie cu două ascuțișuri pe care a încercat-o Maica Domnului, a îngăduit Dumnezeu s-o încerce și mulți alți Sfinți. Pentru că sabia și Crucea, întristarea și durerea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru aleșii Săi.

Odată o bătrânică, care avea probleme cu picioarele ei, Îl ruga pe Hristos să nu-i înrăutățească mai mult starea sănătății ei, ca să poată merge la biserică. În loc de acesta, Dumnezeu a îngăduit să alunece și să-și rupă piciorul. Și astfel bătrânica a fost țintuită la pat și spunea în rugăciunea ei: „Hristoase al meu, ce Ți-am cerut și ce mi-ai dat!” Atunci aude un glas spunându-i: „Vezi ce dau celor ce Mă iubesc?”. Iar bătrâna I-a răspuns: „De aceea Te iubesc atât de puțini”.

De multe ori facem greșeala să credem că putem alunga din viața noastră toate cele neplăcute, luându-L cu binișorul pe Dumnezeu. Dând milostenii și împlinind anumite porunci, creăm înlăuntrul nostru simțământul fals că Dumnezeu este obligat să se îngrijească să ne vină toate așa cum dorim noi. Desigur, o astfel de percepție este complet greșită, neîntemeiată, orice altceva în afară de creștinească. În Evanghelie se spune clar că avem obligația și îndatorirea să trăim în mod consecvent viața creștină, fără să pretindem vreo răsplată sau vreun schimb. Atât conformarea noastră la cele pe care le cere Evanghelia, cât și răbdarea în mâhnirile și în greutățile vieții, constituie pecetea autenticității noastre.

Σταυρός-δειλινό

De multe ori se întâmplă să cedăm în fața durerii, deoarece credem că suntem singurii care ridicăm o cruce atât de grea. Însă astfel de cugetări nu ajută deloc. Dimpotrivă, conștientizând că și alții, ca și noi, ridică aceeași cruce, aceasta ne dă curaj și putere. Din această pricină, cercetând Viețile Sfinților, putem vedea destule cazuri în care diferiți Sfinți au ridicat aceeași Cruce. Și-au văzut vlăstare lor murind și au plâns cu durere deasupra mormintelor fiilor lor. Ca niște oameni s-au întristat, au lăcrimat, au plâns, însă trecând peste sentimentalismul uman, au înfruntat moartea prin prisma credinței, a nădejdii, a Învierii, așa cum se cuvine creștinilor.

Această înfruntare a morții din partea oamenilor sfinți, așa cum s-a scris în Viețile și Sinaxarele Sfinților, ne învață două lucruri. Mai întâi faptul că moartea unei persoane iubite a noastre nu este lucrarea pedepsitoare a lui Dumnezeu, ci vizita lui Dumnezeu în viața noastră. În al doilea rând, faptul că nu-L putem acuza pe Dumnezeu de ceea ce s-a întâmplat. Ci, în durerea noastră, se cuvine să deschidem ochii sufletului nostru și atunci vom vedea că acel fapt dureros care ni s-a întâmplat, oricât de amar și de nedorit ar fi el, nu încetează să constituie o expresie a dragostei lui Dumnezeu față de noi. Înainte de noi, primitori ai acestei dragoste a lui Dumnezeu au fost, mai ales, Sfinții lui Dumnezeu.

Întristările, încercările și chinurile sunt calea Sfinților. Toți Sfinții, dorind să intre în slava lui Dumnezeu, în toată viața lor au călătorit pe calea cea strâmtă și cu scârbe. Fie Dumnezeu a îngăduit ispite și încercări în viața lor, iar ei au dat mărturia cea bună a răbdării și a supunerii lor la voia lui Dumnezeu, fie ei înșiși, de bună voie, prin lepădarea celor vesele și plăcute ale acestei vieți, s-au supus muceniciei de bună voie a vieții ascetice. În amândouă cazurile au schimbat plăcerile vieții prezente cu durerea vremelnică, pentru a se desfăta de bucuriile veșnice și nespuse ale Împărăției lui Dumnezeu. De altfel, pe această cale a muceniciei a pășit mai întâi Domnul, atunci când, ridicându-Și Crucea Sa, S-a suit în locul Căpățânii.

Această primă călătorie a lui Hristos pe drumul Golgotei trebuie să fie mereu limpede în memoria noastră. Și asta pentru a ne aduce aminte că în clipele grele ale durerii avem sprijin, însoțitor și părtaș la propria noastră încercare pe Însuși Dumnezeu-Omul Hristos. În Evanghelie nicăieri nu se spune că Hristos ar fi râs. Ci a lăcrimat atunci când S-a apropiat de mormântul prietenului Său Lazăr. Această lacrimă a lui Iisus cred că spune multe. Desigur, sensibilitatea lui Iisus în fața durerii pe care o pricinuiește moartea nu s-a sfârșit cu o lacrimă. Căci Domnul a procedat și la învierea lui Lazăr, așa cum a înviat și pe fiica lui Iair; așa cum a înviat și pe fiul văduvei din Nain; așa cum, prin Învierea Sa cea de a treia zi, a biruit moartea, făcându-Se înaintemergător și al învierii noastre, precum și al iubiților noștri adormiți. Aceasta este cea mai mare mângâiere pentru noi.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu


[1] Ioan 16, 33.

[2] Marcu 8, 34.

Total
57
Shares
Previous Post

Metanierul – Cugetările unui Monah athonit

Next Post

Postul Mare

Related Posts