Despre legătura ucenicului cu stareţul

Viaţa monahală şi legătura dintre părinte şi fiu sunt o legătură înfricoşătoare, o aţintire, care, numai puţin dacă va da greş, nu ştim ce poate să devină. Dar pentru ca Stareţul să fie viu pentru fiu şi fiul să fie viu pentru părintele său, este nevoie de încă ceva: fiul să-şi pună în acord viaţa sa cu viaţa Stareţului. Pentru că noi, oamenii, suntem diverşi, fiecare dintre noi are lucrurile lui care-l interesează, studiile lui, sclipirile minţii lui, care pot să fie şi dumnezeieşti – dar o astfel de strălucire dumnezeiască poate să ne vatăme când nu avem smerenie. Pentru ca legătura noastră cu Stareţul să fie vie, aşa încât să existe legătura dumnezeiască, dar şi cea omenească, avem nevoie de o viaţă adecvată unul cu celălalt. Asta înseamnă că eu nu voi dori să trăiesc în mânăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.

Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuie, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu. Stareţul poate să aibă mii de harisme: harisma prorociei, a facerii de minuni, a iubirii, a deosebirii duhurilor, a cârmuirii, toate acestea nu pot să facă nimic, pot fi chiar vătămătoare, dar pot să fie de folos atunci când există cuvântul, cuvântul seminal prin care Stareţul îşi naşte copilul. Cuvântul Stareţului este transmiterea cuvântului dumnezeiesc prin învăţătura sa, prin observaţiile sale, prin sfatul său, prin mustrarea sa, prin gluma sa, prin orice fel se exprimă.

Fiecare Stareţ transmite prin cuvântul său un mod de viaţă, pentru că viaţa duhovnicească nu este „această” sau „acea” învăţătură morală, sistemul „acesta” sau „acela”, ci viaţa duhovnicească este viaţa Sfântului Duh, adică lucrează Sfântul Duh, şi nu noi. Duhul Sfânt, trăind prin El Însuşi şi pătrunzând înlăuntrul nostru, ne transmite viaţa Sa dumnezeiască. Prin urmare, viaţa duhovnicească nu este propria noastră viaţă, de exemplu viaţa rugăciunii minţii sau a iubirii sau a misiunii sau a isihiei sau a tăcerii. Acestea sunt elemente ale vieţii în Hristos. Se poate să existe viaţă duhovnicească şi fără rugăciunea minţii sau fără misiune, fără dragoste socială, aşa cum o înţeleg oamenii astăzi. Nimic din toate acestea nu este viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească este Însuşi Duhul cel Sfânt. Toate celelalte sunt manifestări, raze, articulaţii ale vieţii noastre duhovniceşti; sunt consecinţe necesare şi premise necesare ale vieţii duhovniceşti.

Din acest motiv, viaţa duhovnicească este pentru fiecare dintre noi aşa cum ne-o înfăţişează Stareţul nostru. Noi, stareţii, nu suntem nişte purtători de cuvânt, nişte fiinţe stăpânite de o voinţă străină, nu suntem copiii unui sistem omenesc, nu suntem magnetofoane ca să spunem aceleaşi lucruri. Eu o să-ţi spun asta, celălalt o să-ţi spună ceva cu totul deosebit. Tu ce-o să faci? Ceea ce-ţi spune propriul tău Stareţ. Stareţul, de exemplu, se ocupă mult de rucodelie. Dacă tu consideri asta o pierdere de vreme, este cu neputinţă să te uneşti cu acest Stareţ şi să-L dobândeşti pe Dumnezeu. Mergi la un Stareţ sfânt şi-ţi zice să nu-ţi lipsească rucodelia din mâini. Nu se poate ca tu să protestezi spunând că Sfinţii cutare au trăit fără rucodelie şi, prin urmare, pot şi eu să mă rog fără împrăştierea pricinuită de rucodelie. Dacă faci asta, viaţa ta nu va fi conformă cu a lui, iar pacea va fi primejduită, va veni tulburarea şi despărţirea de Stareţ. Nu te poţi uni organic cu el şi aşa n-o să ai chipul şi asemănarea lui Dumnezeu înlăuntrul tău. E nevoie de o viaţă trăită în armonie cu cea a Stareţului, o viaţă care nu este o imitaţie tipiconală, ci o adevărată acordare cu ceea ce face el, aşa încât voi doi să deveniţi un chip, un lucru, o singură imagine.

Cu siguranţă, nu înţeleg că această armonie se realizează în lucruri exterioare, pentru că Stareţul aplică iconomia, aplică şi acrivia, are iubire, are şi asprime, duritate, are şi elementul omenesc, îl are şi pe cel dumnezeiesc. Are felurite manifestări şi, prin urmare, se poate ca fiecare să vrea să ia ceea ce îi este de folos. Dacă Stareţul, de exemplu, zâmbeşte, nu înseamnă că o să zâmbim şi noi. Dacă Stareţul ţipă, nu înseamnă că o să ţipăm şi noi. Dacă Stareţul mustră, n-o să mustrăm şi noi. Noi o să urmăm învăţătura lui, felul lui de priveghere, de a se purta la slujbe, felul lui de rugăciune, de gândire, aşa cum ni-l transmite prin cuvântul său. Prin urmare, are importanţă conformarea noastră nu atât cu ceea ce face, cât cu ceea ce caută, pentru că ceea ce face nu ştim, nu pricepem, o tâlcuim după cum vrem. Dar ceea ce spune este ceva mai simplu, mai firesc, pe care-l putem aduna ca să-l asimilăm şi să-l trăim.

În continuare, pentru ca legătura ucenicului cu Stareţul să fie adevărată, e nevoie de lupte comune. Nu putem să luptăm separat. Vom lupta în aceeaşi mânăstire sau în aceeaşi peşteră sau în acelaşi loc. Biserica noastră cunoaşte o diversitate de lupte duhovniceşti care îl uimesc pe om. Unul se urcă într-un copac, altul merge de se ascunde, iar al treilea se duce în lume. Eu, de vreme ce sunt fiu, nu pot să-mi aleg felul luptei. Trebuie să duc o luptă comună cu Stareţul, să lupt aşa cum luptă el. Cum simte Stareţul lupta duhovnicească, asceza? Ne accentuează, de exemplu, rugăciunea minţii? Vom lucra rugăciunea minţii. Ne accentuează privegherea? Privegherea. Ne accentuează misiunea? Misiunea. Să nu zici: „Da’ mânăstirea face misiune”? Nu. În felul acesta te dezbini. Ori te ridici şi pleci de la început, şi nu-l urmezi pe respectivul stareţ şi nu ţi-l faci părinte, ori, de vreme ce este Părintele tău, o să faci ceea ce îţi spune. Pentru că dacă fiecare trece prin propria lui sită ceea ce îi spune Stareţul, vai de noi! Cu logica lui o să ajungă un ciur, n-o să mai rămână nimic pe el! Numai dacă voi avea vreun semn vădit de la Dumnezeu în viaţa mea şi Stareţul nu va mai fi, pot să duc propria mea luptă, care, de obicei, este o dezvoltare a celei precedente.

Aşadar, dacă Stareţul gândeşte aşa şi se luptă aşa, vom lupta şi noi tot aşa. Dacă mie îmi place felul de a priveghea al Stareţului X, felul de slujire al lui Y, de viaţă practică al lui Z, nu pot să fac nimic. Ne vom separa unul de altul şi vom ajunge nişte mere pădureţe. Trebuie, aşadar, să avem lupte comune, asceză comună, un caracter luptător comun, trudă comună, să vărsăm sudoare comună, sânge comun, lacrimi în comun, aşa cum ni le spune, cum ni le tâlcuieşte, cum ne învaţă Stareţul, ca să putem să trăim şi să-l avem pe Stareţ înlăuntrul nostru şi în jurul nostru.

În sfârşit, e nevoie de aceleaşi daruri duhovniceşti, să vrem să luăm aceleaşi harisme ale Sfântului Duh, de care avem trebuinţă în propria noastră viaţă. Pentru că Sfântul Duh dăruieşte fiecărei mânăstiri ceea ce îi este de trebuinţă. La noi este cald, ne dă putinţă să răbdăm căldura. Suntem apăsaţi de boli, ne dă răbdare. Alţii au diferite greutăţi, le dă sănătate. Fiecăruia îi dă darurile după măsura vârstei lui (cf. Ef. 4, 13), potrivit cu starea lui duhovnicească şi cu dispoziţia lui. Desigur că fiecare dintre noi va fi o personalitate liberă, va avea viaţa lui personală, criteriul lui personal, cunoştinţa sa, necunoştinţa sa, cultura şi incultura sa, fiecare va fi cu totul diferit, dar în ceea ce priveşte darurile, în ceea ce priveşte înfăţişarea noastră finală înaintea lui Hristos, să fim cu toţii aproape la fel.

Darurile comune ale obştii le primeşte Stareţul de la Dumnezeu şi sunt, în cea mai mare parte, duhovniceşti. Dar pentru ca ucenicul să le poată percepe, trebuie să aibă putere de pătrundere, subţirime a firii şi credinţă. Darurile sau însuşirile exterioare ale Stareţului nu sunt daruri comune, ci acelea care sunt adevărate şi constituie fiinţa omului, fiinţa Stareţului.

Prin urmare, cerând daruri comune, avem un scop comun şi nu ne dezbinăm având fiecare propria gândire. (…) Trebuie să ne concentrăm cu toţii atenţia spre acelaşi lucru. Nu un ideal comun, ci un dar comun. Astfel, prin Sfântul Duh pe Care Îl dobândim neîncetat, prin acelaşi fel de viaţă, prin luptele şi darurile comune pe care le dăm şi le primim de la Dumnezeu, ne legăm între noi într-o unitate de nezdruncinat şi putem să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu şi să-I cerem tot ce vrem.

Extras din Cuvânt despre ascultare şi priveghere – Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Editura Sf. Nectarie.

Total
33
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 10, 46-52)

Next Post

Ca Zaheu, pe creanga lui de dud… Miezonoptică (Valeriu Anania,1955)

Related Posts