„Se poate oare ca tăcerea pentru Dumnezeu să nu fie potrivită şi binecuvântată?”, a întrebat maica.
„Se întâmplă şi aşa”, a răspuns Stareţul Zosima, „căci Cuviosul Pimen zice: Un om pare că tace, însă în inimă îi judecă pe alţii – unul ca acesta vorbeşte neîncetat. Iar altul de dimineaţă până seara vorbeşte, însă păstrează tăcerea, pentru că el nu spune nimic fără un oarecare folos. Însuşi Domnul a zis: din prisosul inimii grăieşte gura. Şi împăratul David care învaţă să ne rugăm: pune, Doamne, pază gurii mele, la timpul binecuvântat zice: pentru orice lucru este un timp. Dacă ar fi tăcut toţi sfinţii, insuflaţi de Dumnezeu, cum s-ar fi proslăvit Dumnezeu? Cum s-ar fi propovăduit credinţa? Cum ar fi ajuns oamenii la cunoaşterea legii lui Dumnezeu, a poruncilor Lui? Cum s-ar fi convertit şi îndreptat atâţia păcătoşi şi necredincioşi? Este spus: unuia i se dă Duhul înţelepciunii ca să înveţe, ca să propovăduiască; altuia Duhul înţelegerii, ca să gândească, să se adâncească şi să tacă, dar în toţi lucrează unul şi acelaşi Duh. Domnul a spus în Evanghelie: din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37). Dacă în fiecare clipă ne-am aminti că Dumnezeu este pretutindeni prezent am tăcea şi am vorbi numai spre slava Lui; n-am îndrăzni nici să vorbim, nici să facem ceva ce nu este bineplăcut Lui. Văzut-am mai înainte de Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Psalmul 15, 8).
Din îndrumările starețului Zosima
