Știu că este o mare izbândă să poată sta omul înaintea lui Dumnezeu, să-I arate problemele sale și să-I ceară ajutor. Știu că este o mare cinste pentru omul mic și neputincios să poată vorbi cu necuprinsul și atotputernicul Dumnezeu. Știu că în nevoința noastră rugăciunea este o armă foarte puternică și eficientă, care dăruiește mângâiere și odihnă sufletului nostru ostenit.
Pentru toate aceste pricini iubesc rugăciunea, vreau să mă rog, și încă să mă rog corect, cu sufletul curat, cu credință în inimă, cu mintea adunată.
Din nefericire, însă, foarte des constat că nu izbutesc. Nu pot să-mi adun mintea la rugăciune nici măcar pentru puțină vreme. Îmi fac Cruce și încep. Spun câteva cuvinte și mă bucur pentru asta. A început convorbirea cu Dumnezeu. Ce frumos este! Câtă bucurie nu simt când mă gândesc că mă aude Dumnezeu, preabunul Părinte, Care pe toate le cunoaște, toate le poate și numai binele meu Îl dorește. Dar îndată fuge mintea. De îndată ce-mi dau seama de aceasta, o adun iarăși la rugăciune. Însă, din nou, peste puțin, constat că mă aflu în altă parte. Și iarăși mă străduiesc să mă concentrez la cuvintele rugăciunii și să vorbesc cu Dumnezeu. Nu trece puțină vreme și ceva, din toate cele care mă preocupă, vine și-mi fură mintea. Repede conștientizez aceasta și mă întreb cu mâhnire: Ce rugăciune este aceasta?
Ah, această minte! Cu repeziciune și nestăpânită galopează, fuge, se mută de la una la alta, de la pământ la cer, din America în Australia, de la soare până la marginea universului, din prezent în viitor, și cu aceiași ușurință în trecut, în anii lui Hristos, iar de acolo încă mai înapoi, până la începutul creației. Și toate acestea trec foarte repede pe dinaintea mea și se schimbă de la una la alta numai într-o clipă. Numai cât clipesc din ochi, parcurg distanțe uriașe în spațiu și în timp, la cele din vechime și la cele contemporane, la cele de aproape și le cele de departe. Cu mintea. Cel mai rapid mijloc de transport. Cum s-o aduni? Cum s-o stăpânești? Cum să îmblânzești mintea cea nesupusă?
Și cel mai rău este că mintea nu numai că se mișcă cu mare repeziciune, ci se mișcă și primejdios. Merge acolo unde nu trebuie, acolo unde i se primejduiește curăția, acolo unde este păcatul. Iar aceasta o poate face și în ceasurile cele mai sfinte și în locul cel mai sfânt. Se află în vremea sfântă a Dumnezeieștii Liturghii, în spațiul sfânt al bisericii, și cugetă ceea ce nu trebuie. Se îneacă de gânduri de pomenire de rău, de răzbunare, de slavă deșartă, de iubire de întâietate, de gânduri necurate și de orice alt păcat murdar. Ea este așa cum spun Părinții, „pasăre iute zburătoare și obraznică”, se mișcă repede și merge cu obrăznicie și acolo unde nu este îngăduit. Este un câine vagabond și murdar, „câine iubitor de măcelărie și iubitor de murdărie”.
Mintea noastră are tendința să se miște la cele de jos, la cele care nu ni se potrivesc, la cele păcătoase. „Cugetul inimii omului se pleacă cu dinadinsul la cele rele din tinereţile lui” (Facere 8, 21). „Se pleacă”, cugetarea omului „la cele rele”, și încă „cu dinadinsul”, și mai mult „din tinerețile lui”. Odată cu căderea omului în păcat s-a pervertit lăuntrul său. De aceea și fără o deosebită străduință mintea noastră merge la cele păcătoase, în timp ce, cu multă osteneală poate cineva s-o îndrepte spre cele înalte și duhovnicești. Ceva s-a stricat înlăuntrul nostru și în sufletul nostru s-a dezvoltat înclinarea spre rău. Această înclinare este cea care influențează adeseori și ne întunecă mintea. Tocmai din această pricină mintea nu poate răbda să stea mult în rugăciune și fuge.
Există totuși și o altă pricină a acestui rău. Este demonul cel viclean, diavolul. El este un duh cu totul întunecat, pervers, cu neputință de îndreptat, care cugetă numai rău, neputând să cugete cele bune. Iar răutatea lui îl îmbrâncește să-l războiască pe om și să-l atragă la rău. De aceea, de multe ori, gândurile cele păcătoase și răspândirea minții de la rugăciune vin ca o consecință a atacurilor lui. „Atacurile vrăjmașului celui voitor de rău” mută mintea de la bine și cade în felurite gânduri care o întinează, care o rup de la rugăciune și nu o lasă să urce liberă la Dumnezeu. Uneori diavolul poate aduce și gânduri bune în ceasul rugăciunii, cu scopul să ne distragă atenția. Și aceasta pentru că rugăciunea îl arde și nu poate suporta puterea ei. Pentru a opri rugăciunea, diavolul poate folosi și gânduri bune. Și după ce, în felul acesta, ne răpește mintea de la rugăciune, în continuare va întreprinde și atacuri frontale cu gânduri viclene, pentru a ne pricinui pagubă.
Așadar, cum se poate înfrunta această situație a neputinței sufletului nostru? Cum trebuie să acționăm, încât să ridicăm calitatea rugăciunii, încât convorbirea noastră cu Dumnezeu să se facă fără intercalări, să nu ajungă o manifestare rece, lipsită de putere și tipiconală a unei îndatoriri religioase de bază? Cum se va face rugăciunea noastră, dacă nu cu efort stăruitor și întins, cu suflet îndurerat, cu cuget statornic și cu nevoință intensă? „Aceasta este rugăciunea care se suie la cer”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
