Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească

Sfântul Ignatie Briancianinov

Monahul trebuie foarte mult să se păzească de râvna trupească şi sufletească, ce se înfăţişează la arătare ca evlavioasă, iar de fapt este nesocotită şi stricătoare de suflet. Oamenii din lume şi mulţi dintre cei ce duc viaţă monahicească, datorită neştiinţei lor, laudă mult o asemenea râvnă, nepricepând că izvoarele ei sunt părerea de sine şi trufia. Această râvnă ei o preamăresc ca râvnă pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Ea constă în osândirea şi acuzarea mai mult sau mai puţin aspră a celorlalţi, pentru greşelile lor în privinţa moralei şi pentru cele împotriva bunei orânduieli şi întocmiri bisericeşti. Amăgiţi fiind de o falsă concepţie despre râvnă, râvnitorii lipsiţi de înţelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne urmează Sfinţilor Părinţi şi sfinţilor mucenici, uitând că ei râvnitorii nu sunt sfinţi, ci păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe păcătoşi şi pe necredincioşi, o făceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta, potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării propriilor patimi şi a demonilor. Iar cel ce se hotărăşte, de capul lui, să-l acuze pe fratele sau să îi facă observaţie, acela arată limpede că se socoate mai înţelept şi mai virtuos decât cel acuzat de el, că lucrează sub înrâurirea patimii şi a amăgirii cugetelor demonice. Se cuvine să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Mat.7, 3-5). Ce este aceasta bârna? Este cugetarea trupească, groasă ca o bârnă, care răpeşte orice putere şi orice corectitudine puterii văzătoare dăruite de Ziditor minţii şi inimii. Omul mânat de cugetarea trupească nu poate nicicum să judece drept nici despre propria lui stare lăuntrică, nici despre starea aproapelui. El judecă despre sine însuşi şi despre ceilalţi după felul în care se închipuie el însuşi pe sine şi după felul în care îi apar ceilalţi pe dinafară, potrivit cugetării sale trupeşti bineînţeles, greşit; şi de aceea l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe bună dreptate, făţarnic.

Creştinul, după ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu, primeşte o vedere dreaptă a propriei sale întocmiri sufleteşti şi a întocmirii sufleteşti a aproapelui. Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greşit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce şi nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păcatului. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinţei sufleteşti a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l şi mântuindu-l.

Este vrednic a fi luat în seamă faptul că, după dobândirea înţelegerii duhovniceşti neajunsurile şi păcatele aproapelui încep să pară de foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind de Mântuitorul şi lesne de tămăduit prin pocăinţă, aceleaşi greşeli şi neajunsuri care pentru înţelegerea trupească păreau necuprins de mari şi însemnate.

Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriaşă pentru că ea însăşi este bârnă. Cugetarea trupească vede la aproapele păcate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atraşi de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui şi s-au făcut unealtă şi jucărie a duhurilor căzute. […]

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi ! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei.[…]

Iar dacă vrei să doftoriceşti pe cei neputincioşi, apoi află că bolnavii au mai multă nevoie de îngrijire decât de mustrări aspre. Ci tu, fără a ajuta pe alţii, te bagi pe tine însuţi în boală grea şi chinuitoare. Această râvnă nu se vădeşte în oameni prin vreunul din chipurile înţelepciunii, ci se numără printre neputinţele sufletului, este semn al sărăciei înţelegerii (duhovniceşti), semn al neştiinţei celei mai de pe urmă. Începutul înţelepciunii Dumnezeieşti este liniştea şi blândeţea, care ţin de măsura sufletului mare şi întărit, de cel mai trainic chip ai cugetării şi poartă neputinţele omeneşti. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtaţi neputinţele celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) şi: „pe cel ce greşeşte îndreptaţi-l cu duhul blândeţii” (Gal. 6, 1).

Pacea şi răbdarea le numără Apostolul printre darurile Sfântului Duh” (Cuvântul 89). În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăieşte: „Să nu urăşti pe păcătos, căci cu toţii suntem păcătoşi. Dacă tu pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăşti? Urăşte păcatele lui, iar pentru el roagă-te, şi prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Şi noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriţi de diavol. Şi de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreşte şi pe noi? Pentru ce, omule, urăşti pe păcătos? Pentru că nu-i aşa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl goneşti? Oarecari, ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoşilor şi se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotinţă” (Cuvântul 90).[…]

Total
1
Shares
Previous Post

Cuvânt despre înșelare (I)

Next Post

„Charlie Charlie” – jocul cu demonii

Related Posts