În spațiul media au apărut recent câteva articole legate de propunerea ca disciplina religie să devină materie de bacalaureat. Majoritatea acestor articole – negativ-agresive. De ce așa, când atâta lume se declară creștină în țara noastră? Răspunsul ar putea fi acela că opiniile favorabile nu doresc neapărat a se face auzite. Preoții nu se grăbesc să scrie în media – chemarea lor principală este în actul liturgic și adresarea lor spre credincioși, adică spre cei care caută și bat pentru a li se deschide. Călugării – cu atât mai puțin. Nu mulțimea argumentelor contează pentru monahi, ci pacea, păstrarea duhului, comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. Ei știu că celălalt are nevoie de rugăciune, nu de argumente, iar cuvintele pe care le ascultă urechea nu le ascultă neapărat și inima, dacă nu există precondiția dragostei și a rugăciunii. Cearta poate să învingă, dar ea nu poate să convingă.
Ca atare, cearta ne revine doar nouă, laicilor, pe diverse arene (platforme media, rețele de socializare). Partea proastă este că România nu are nevoie de încă o temă de dihonie, așa scindați și obosiți de traiul zilnic, cum suntem. Partea bună este că majoritatea românilor nu dau mare atenție acestor discuții, nu se inflamează mai mult decât este cazul. Apa trece, pietrele rămân. Oamenii își fac în continuare treaba, se trezesc dimineața, își fac o rugăciune și o cruce (nu doar într-un avion în picaj, cum zice un banc, indicând locul în care nu există atei). Își trimit copilul la școală după ce acasă ei, părinții, l-au învățat „Tatăl nostru” și „Îngerelul”. Simt comuniune cu cei adormiți (rareori sunt familii în care să nu se facă parastase), se cunună și se botează. Din păcate, uneori mai inerțial, alteori mai din convingere, dar cântărirea aceasta a credinței este extrem de tainică și de intimă. Nu putem noi ști, din afară, unii despre alții, cât de credincioși suntem sau când este ceasul trezirii fiecăruia la o chemare mai înaltă și la părăsirea mândriei (piatra de poticnire a omului modern).
Dar să ne referim la cele câteva articole negative legate de religie la bac. Chestiunea oportunității acestei propuneri nu mi se pare atât de importantă (personal, sunt mai curând neutră), dar poate surprinde virulența unor oponenți, care profită de prilej nu pentru a se poziționa contra acestei prevederi concrete (ea devine un pretext), ci pentru a lovi Biserica, în ansamblul ei. Oricum am da-o, apariția acestui discurs agresiv nu era doar nenecesară, ci și nefundamentată. Deși ni se vorbește insistent de drepturile omului și de principiul democrației ca reprezentativitate, se pare că refuzăm accesul creștinilor și la una, și la alta. Deși se vorbește și despre curriculum la alegerea elevului și libertate de alegere, se pare că, iarăși, aici nu mai este cazul. (Pentru că, se înțelege, religia nu ar urma să înlocuiască proba obligatorie, româna, sau a profilului, ci ar intra în calupul disciplinelor la alegere, de la ultima probă.)
Ce este și mai deconcertant este că printre semnatarii acestui discurs militant ateist sunt și unii absolvenți de studii universitare. Sau, de fapt, de ce să ne mire? Sfântul apostol Pavel ne avertizează: scientia inflat, caritas aedificat. Cunoașterea semețește, iubirea zidește. Este capcana intelectualului (mi-o amintesc, din anii mei de ateism), de a se crede atoateștiutor, autosuficient și special. Bunicul, care nu avea multă carte, mă asculta cu uimire când i-am ținut câteva prelegeri antireligioase. Nu a căutat argumente (poate nu le avea, sau poate simțea inutilitatea de a mi le spune), doar m-a privit cu uimire și mi-a zis scurt: „Cum să vorbești așa? Vai de tine”.
În tot cazul, ceea ce se întâmplă se înscrie în firesc și în continuitate istorică perfectă. Nu a existat vreo epocă a umanității fără vrăjmășie împotriva Bisericii. Tocmai de aceea Biblia ne încurajează spunând că pe Biserică, mireasă a lui Hristos, porțile iadului nu o vor birui. E bine de știut. Ea părea ștearsă din cartea istoriei încă de când Apostolii și Ucenicii au fost martirizați. Apoi, la miile de persecuții și execuții care au urmat, e de mirare că s-a extins în întregul Imperiu Roman. Nero, Decius, Dioclețian sunt printre marii prigonitori ai creștinismului, vinovați de un adevărat genocid în primele secole. Ereziile (arianism, iconoclasm etc) au fost alte vrăjmășii împotriva Bisericii. În perioada iluministă, întâlnim un Voltaire, de pildă, dar și pe Jean Meslier și Denis Diderot.
Unuia din aceștia doi (nu se știe sigur) îi este atribuită paternitatea frazei: „neamul omenesc nu va fi fericit și liber decât atunci când, cu mațele ultimului rege, îl vom spânzura pe ultimul preot”. Deviză reluată de bolșevici, care erau pe cât de antimonarhici, pe atât de anticlericali. Și pentru că i-am menționat pe bolșevici, să ne gândim și la rudele lor autohtone, comuniștii anilor 50, care editau cărți în care scriau Dumnezeu cu „d” mic, închideau și dărâmau Biserici, umpleau pușcăriile cu preoți, înlocuiau Crăciunul cu „Sărbătorile de iarnă” și cu Moș Gerilă, înlocuiau grafia î.Hr, d.Hr, cu î.e.n și e.n. Ultimele două doresc a se impune global și azi, inclusiv periodizarea care irită – faptul că pe scară largă s-a impus numărătoarea anilor de la Nașterea lui Hristos – înlocuită cu b.c.e (before common era) și c.e.
Să nu știe ei, acei militanți atei, cât de veche și repetitivă este această luptă împotriva Bisericii? Că nu aduc nimic nou? Cei mai mulți o știu, cu siguranță. Dostoievski spunea că inima omului este un câmp de luptă între Dumnezeu și diavol. Extrapolând, probabil e valabil și la nivel de societate.
Apoi: să nu știe ei, oare, că a cunoaște religie creștină în România echivalează cu a cunoaște cea mai mare parte din istoria și cultura română? Implicit, a interzice tinerei generații accesul la această cunoaștere înseamnă a-i refuza o parte definitorie, esențială a propriei istorii? Că înseamnă a-i tăia posibilitatea de înțelegere profundă a literaturii, etnografiei, artei plastice naționale? Să nu știe oare că satul românesc se coagulează spațial și spiritual în jurul turlei Bisericii? În urmă cu câțiva ani, TVR rula o minunată emisiune, „Izolați în România”. Rareori putem găsi pe un spațiu tv de vreo treizeci de minute o concentrare mai mare de bun-simț, duioșie, nădejde, înțelepciune ancestrală, modestie și putere de caracter. Iar toți oamenii aceștia simpli, bătrâni și săraci, sunt parcă reuniți de o lumină a credinței, a raportării la un timp sacru. Duminica, majoritatea se regăsesc la Biserică, venind cu greu din cătunele lor risipite, adunați nu de preot, ci de Dumnezeu căruia I s-au rugat peste săptămână, în aproape fiecare ceas.
Biserica a avut o contribuție uriașă la unire. Când acest vis era îndepărtat, irealizabil politic, ea a păstrat vie ideea de unitate națională prin limbă și credință. Siguranța austriacă urmărea numeroși preoți în Transilvania și Bucovina. Episcopul Dionisie Erhan era prigonit în Basarabia. La adunarea de la Alba-Iulia, din decembrie 1918, chemarea a fost lansată de Biserică, singura ce avea o amplă rețea în teritoriu, prin preoțimea de la sate. Țăranii, anunțați în parohiile rurale, au venit cale și de câteva zile, unii pe jos, unii în căruțe. S-au adunat peste 100 000 de oameni la acel 1 Decembrie 1918. Oare ce eveniment din zilele noastre a mai strâns o sută de mii de români, deși suntem și mai numeroși ca atunci, și mai ușor de adunat (în privința mijloacelor de comunicare și de transport, nu și a solidarității)?
Regele Carol, susținut de numeroși intelectuali (chiar și de junimiștii destul de antidinastici), dorea construirea unei catedrale naționale. Proiectul s-a amânat, trebuia realizat de Ferdinand, care l-a suspendat sine die din pricina războiului mondial. Apoi, când la putere au venit comuniștii, le-a devenit tuturor destul de clar că ei nu vor continua acest proiect de țară (au reluat un alt proiect carlist, canalul Dunăre-Marea Neagră, executat însă preponderent prin abuzul asupra deținuților politici).
Istoria Bisericii Române este așadar inseparabilă de istoria României. Domnitori profund creștini, mari ctitori de Biserici. Boieri care se călugăreau în a doua parte a vieții (așa a făcut și principesa Ileana, fiica lui Ferdinand și a reginei Maria). Mari filantropi religioși (familia boierească Dalles, Brătianu, Văcărescu sau Cantacuzino). Deviza casei regale – Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu. Școala născută în tinda Bisericii. Primii învățători – preoții și dascălii bisericești. Primul abecedar – ceaslovul și psaltirea. Preoți de război trimiși pe toate fronturile armatei române (de la unii dintre ei ne-au rămas emoționante jurnale de campanie). Mari artiști români – susținători ai Bisericii și monahismului românesc (unii dintre ei, ctitori de așezăminte, precum scriitoarea Aurora Cornu-Preda, prima soție a lui Marin Preda). Exemplele din literatura română (domeniul meu profesional) nu le mai aglomerez, pentru a nu lungi excesiv prezentul articol. Atunci întrebările care se ridică ar fi: ce facem cu istoria asta? O împărțim în perioadă așa-zis obscurantistă, care trebuie ștearsă cu buretele, și rămânem la epoca de după 1947? Sau o trecem elegant sub tăcere? O falsificăm? De asemenea, cum să procedăm cu literatura și artele plastice, cu antropologia și folcloristica? Să ne prefacem că acest filon determinant creștin-ortodox nu există? Ce ni se propune, mai exact?
În încheiere, subliniez părerea că suntem într-o falsă polemică. Majoritatea conaționalilor pare neinteresată și neacaparată de inflamări pe care le percepe ca stridente. Biserica însăși, prin reprezentanții ei, pare mai curând rezervată în comunicate publice, probabil pentru a păstra pacea și a nu sufla inutil în tăciunii aprinși de alții. În vremea asta, ea își face treaba, în tăcere. Chemarea sa nu e activismul social și nici zânzania mediatică, ci mistica rugăciunii, viața liturgică, timpul sacru al sărbătorii. În paralel, Biserica a însoțit românii în diaspora mult mai eficient decât o fac cele câteva consulate, a susținut patrimoniul (nimeni nu l-a conservat mai bine ca ea, prin atelierele sale de restaurare și prin promovarea meșterilor și artiștilor), a investit în sate, a făcut filantropie, a dat viață unor colțuri sălbăticite și pustiite prin reclădire de vetre monahale etc. În același timp, încearcă să cultive educația (așa cum a făcut de la început și cum dorea și Spiru Haret), să conserve tradiții, apartenența națională, să protejeze familia, femeia, văduva, orfanul, copilul. Totul preponderent în tăcere și discreție. Atunci, de unde ura unora dintre noi? Ce ne-a făcut ea și ce ne-a făcut până la urmă Hristos, capul Bisericii? Care e mesajul acela care ne irită uneori? Iubește-ți aproapele? Apelul la conștientizarea vieții veșnice? Deznădejdea definită ca un păcat, iar curajul – ca o virtute? Modelul hristic de iubire, ascultare, smerenie și jertfelnicie? Desigur, religia e departe de a fi o doar o morală (asta probabil fac codul bunelor maniere și codul penal). Ea e un mod de viață care ne conectează la ceea ce e etern și sfânt în noi, învățându-ne că există speranță, iertare și întoarcere a fiului risipitor. În definitiv, întoarcerea la acea Iubire mai tare ca moartea.
Rucsandra Cioc
Sursa: http://republica.ro
