(…) Dar mai cinstită și mai slăvită i-a fost petrecerea sfântului său suflet în curțile cerești, de către duhurile cele fără de moarte. Acest lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept și plăcut lui Dumnezeu. Pentru că în acel ceas, când iubitul lui suflet, despărțindu-se de trup, mergea spre Ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicându-i: „Ieși din casă și vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!”. Iar el ieșind și privind în sus, a văzut crugul ceresc despărțindu-se în două și ieșeau de acolo cetele Sfinților. Mai întâi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a Proorocilor și după această a Arhiereilor.
Niște lucruri ca acestea minunate văzându-le bărbatul acela, se minuna cu spaimă și nu pricepea ce era această. Apoi iarăși a auzit glas: „Privește și ia aminte, că toate cele văzute de tine îți vor fi arătate!”. Și îndată a văzut patru tineri unii mai luminoși decât alții, iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă și cinste. Aceea era Preacurata și binecuvântată Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergând, poruncea cetelor sfinților bărbați să primească pe acel sfânt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte și pomeniri și cu viața le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toți cu negrăită bucurie și sârguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită față ca aceasta, ce se suia la cer.
Văzând unele ca acestea acel bărbat, gândea în sine, zicând: „Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atâta cinste cetele viețuitorilor cerești?”. Apoi a auzit glasul Îngerilor ce duceau pe acel sfânt suflet și cu mare glas grăiau: „Acesta este Iosif scriitorul de cântări, împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfântului Duh, a urmat vieții Apostolilor și Mucenicilor și faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiași Sfinți primește cinste și laudă”.
Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări, s-a dus la cele cerești cu dănțuire. Iar bărbatul care a văzut aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel binecuvântat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat și s-a închinat.
Încă și altă înștiințare pentru această petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o Biserică a Sfântului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, și de a cărui fugire mâhnindu-se omul acela, a mers la Biserica Sfântului Teodor Fanerot și rugăciunile își săvârșea, rugând pe Mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Și petrecând trei zile și trei nopți lângă Biserică și nimic întâmplându-se, s-a mâhnit și voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei și un cuvânt folositor de suflet se citea în Biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind puțin, a văzut pe Sfântul arătându-se lui și zicându-i: „De ce te mâhnești, omule? Iosif, făcătorul de cântări, despărțindu-se de trup, am fost pe lângă dânsul; și murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane și cu cântări, a fost petrecut spre ceruri de noi toți și înaintea feței lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ție. Iar acum iată sunt aici, ascultând cererea ta. Deci du-te în cutare loc – spunându-i numele locului – și acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauți”.
Amândouă aceste înștiințări ne adeveresc ce fel de slavă a câștigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale și de la Sfinții lui Dumnezeu cinste și laudă în cereștile locașuri, unde acum, stând înaintea scaunului lui Dumnezeu, cântă cântări îngerești, slăvind și lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.
