Întrunirea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic a devenit necesară, deoarece multele chestiuni discutate în diferite sinoade locale aveau nevoie să fie fixate cu precizie şi să primească autoritate de Sinod Ecumenic pentru a deveni hotărâri ale întregii Biserici. Perioada potrivită pentru întrunirea Sinodului al II-lea Ecumenic s-a ivit imediat după urcarea pe tronul imperial a lui Teodosie cel Mare. Crescut în credinţa de la Niceea şi fiind râvnitor în religia părintească şi dorind să restabilească pacea în Biserică şi să consolideze credinţa de la Niceea, împotriva căreia luptau arienii, semiarienii precum şi ereticii şi schismaticii mai noi, a întrunit Sinodul al II-lea Ecumenic la Constantinopol. Sinodul s-a întrunit aici, prin decret imperial, în anul 381. S-au adunat o sută cincizeci de episcopi, cu toţii din Răsărit; din Apus nu a fost prezent nici un episcop, nici Papa Damasus însuşi, care nici nu a fost reprezentat de cineva în Sinod.
Astfel încât al II-lea Sinod Ecumenic a fost întru toate independent (de Roma). La el s-au evidenţiat îndeosebi Sfinţii Grigorie de Nazianz, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Amfilohie de Iconiu şi Grigorie de Nyssa. Ca preşedinte al Sinodului a fost recunoscut, datorită bătrâneţilor sale înaintate şi a luptelor sale stăruitoare împotriva arienilor, episcopul Meletie al Antiohiei. Acesta era cel care l-a aşezat pe Grigorie Teologul pe tronul Constantinopolului, în anul 379, în urma alegerii lui ca Patriarh. Sinodul a anatematizat toate ereziile apărute în timpurile precedente sub Constantin, Iulian şi Valens, a validat, a dezvoltat mai amplu şi a completat Simbolul de Credinţă (Crezul) propus şi aprobat la primul Sinod de la Niceea, adăugându-i învăţătura despre Duhul Sfânt. El a definit în chip hotărât în Sfântul Crez că Duhului Sfânt I se cuvine aceeaşi închinare ca lui Dumnezeu Tatăl. Sinodul acesta a dat şi şapte canoane referitoare la organizarea bisericească şi buna rânduială, canoane validate la modul general prin canonul al cincilea al Sinodului al IV-lea şi în mod explicit prin canoanele al doilea al Sinodului al VI-lea şi întâiul al Sinodului al 7-lea.
În canonul al treilea, Sinodul porunceşte următoarele despre întâietatea de cinste a episcopului Constantinopolului: „Episcopul, însă, al Constantinopolului să aibă privilegiile cinstei, după episcopul Romei, pentru că acesta (Constantinopolul) este Noua Romă”. În răspunsul Bisericii Ortodoxe Răsăritene la Epistola Enciclică a Papei Pius al 8-lea al Romei din 1848, citim următoarele: „Dacă se presupune vreo excepţie în cazul episcopului Romei, aceasta este în mod simplu privilegiul cinstei poziţiei lui şi nicidecum privilegiul stăpânirii generale; să observăm cu înţelepciune puterea canonului: din ce cauză este aşezat al Constantinopolului după cel al Romei? Pentru că el este Noua Romă”. Iată exprimată aici care este excepţia de întâietate pe care i-o acordă Sinodul al II-lea Ecumenic episcopului Romei, nescoţând în evidenţă nici o altă putere a acestuia şi nici vreun motiv pentru deţinerea ei. Acestea sunt rânduielile Sinodului al II-lea Ecumenic referitoare la primatul Papei; cât despre recursul la acesta în toate cazurile, ca la instanţa supremă, după cum îi place Papei să se considere pe sine, să auzim ce a poruncit Sinodul şi asupra acestui lucru în cel de-al doilea canon al său.
Canonul al doilea
„Episcopii să nu-şi întindă stăpânirea peste bisericile din afara jurisdicţiei lor, sau să le tulbure, ci potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să administreze pe cele din Egipt; episcopii Răsăritului să conducă numai Răsăritul, respectând întâietatea Bisericii Antiohienilor, după hotărârile canoanelor Sinodului de la Niceea. Şi episcopii conducători din Asia, numai pe cele din Asia să le conducă. Cei din Pont să conducă pe cele de acolo; cei din Tracia pe cele din Tracia, iar episcopii nechemaţi pentru conducere să nu năvălească să hirotonească sau la oarecare ranguri bisericeşti. Să se păzească însă canonul cel scris mai înainte în privinţa cârmuirii, unde e clar arătat că Sinodul fiecărei eparhii îşi va conduce afacerile bisericeşti potrivit celor stabilite la Niceea. În ce priveşte bisericile lui Dumnezeu dintre neamurile barbare, trebuie să se conducă după obiceiul Părinţilor ce s-au deprins să ţină”. Credem că acest canon constituie un răspuns suficient pentru cei care fac recurs la cel de-al treilea, cel de-al patrulea şi cel de-al cincilea canon al sinodului de la Sardica.
Acest canon mai are şi o altă caracteristică care oferă o imagine mai clară şi mai exactă asupra problemei: trecerea sub tăcere a numelui episcopului Romei explică modul în care gândea Sinodul referitor la cele trei canoane ale sinodului de la Sardica, anume că, prin appellatio, acesta înţelege dreptul de recurs pe care îl au episcopii regiunii administrative supuse Papei, aşa-zisele drepturi ale acestuia din urmă fiind deja trecute sub tăcere în mod hotărât, după cum am dovedit deja pe îndelete. Aşa încât în zadar se luptă latinii pretinzând drepturi pe care niciodată nu le-au avut. Iar dacă apusenii întruniţi la Sardica au căutat să obţină lucrul acesta prin viclenie, cel de-al doilea Sinod Ecumenic i-a aşezat la locul lor, considerând sinodul ca fiind apusean şi numind Tomosul sinodului de la Sardica „Tomos al Apusenilor” şi stabilind limitele jurisdicţiei şi ale regiunii administrative a fiecăruia, interzicând Bisericilor extinderea dincolo de limitele lor precum şi amestecarea Bisericilor. Astfel încât, dacă la Sardica era vorba despre o manevră vicleană, aceasta a fost zădărnicită de decizia Sinodului acestuia. Dacă Sinodul îi recunoştea Papei dreptul de a primi recurs, era dator să amintească de acest drept şi să menţioneze excepţia; prin urmare, dreptul Papei de a primi recurs a fost negat în mod oficial. Autoritatea Sinodului al II-lea Ecumenic este aceeaşi şi în Biserica Apuseană, de aceea consider de prisos să spun că acesta a fost recunoscut de Papa Damasus şi de întreaga Biserică Apuseană, Sinod pe care l-au validat dimpreună.
Prin urmare, acest al IIlea Sinod Ecumenic răstoarnă el singur principiile absolutiste ale Bisericii Apusene. Apărătorilor puterii papale le este imposibil să privească cu un ochi indiferent Sinodul al II-lea Ecumenic, fiindcă acesta singur, după cum spuneam, le anulează acestora opiniile despre primat şi hegemonie, întrucât prin el se dă mărturie despre faptul că Sinoadele Ecumenice nu numai că se întrunesc doar prin decret imperial, deci fără încuviinţarea Papei Damasus, dar şi despre faptul că, chiar în lipsa Papei şi a reprezentanţilor lui, Sinoadele Ecumenice întrunite rezolvă chestiunile religioase şi dogmatice în general, decretează canoane şi pun ordine în administrarea Bisericilor, lucruri pe care Papa le acceptă şi le semnează împreună cu întreaga Biserică Apuseană. Admiratorii primatului Papei, netolerând această realitate, spun că el a fost întrunit, chipurile, de către Papa Damasus împreună cu împăratul Teodosie, afirmaţie care nu se sprijină însă pe nimic. Singurul fapt pe care se sprijină această afirmaţie este lipsa, şi în cazul acestui Sinod, a proceselor-verbale, care pot dovedi neadevărul acestor susţineri. Prin urmare, afirmaţia lor se sprijină, în mod negativ, pe situaţia obscură dată de lipsa documentelor, însă, dacă procesele-verbale lipsesc, se păstrează istoria.
Istoricul Socrate spune despre întrunirea acestui Sinod: „Iar împăratul (Teodosie) nesocotind nimic mai presus, convoacă un sinod al episcopilor de aceeaşi credinţă pentru a întări credinţa de la Niceea şi a hirotoni episcop în Constantinopol. S-au întrunit aşadar… şi mulţi alţii, cu toţii fiind o sută şi cincizeci” [Istoria Bisericească, cartea I-a, cap. 8]. Cele spuse de Socrate sunt repetate şi de Sozomen: „iar împăratul a întrunit în grabă şi sinod de episcopi de aceeaşi credinţă, pentru a adeveri cele hotărâte la Niceea şi pentru hirotonia viitorului episcop al tronului Constantinopolului. S-au adunat aşadar, din cei care cugetau Treimea ca fiind de o fiinţă, aproape o sută şi cincizeci, sub conducerea lui Timotei, cel care ocupa tronul Alexandrinilor…” [Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a 6-a, cap. 7, 9. Aceste capitole anulează o altă afirmaţie a papistaşilor, pe care ei o sprijină pe capitolele 3 şi 10 ale cărţii a 3-a a lui Sozomen şi care se află în contradicţie cu cele spuse în cap. 7 şi 9 ale cărţii a 7-a. Deoarece, însă, cele cuprinse în aceste capitole sunt în acord cu canoanele şi cu corectitadinea istorică bazată şi pe cele spuse de Socrate şi Teodorit, fiindcă nu era posibil ca acest scriitor să uite de cele ce a spus mai înainte şi să scrie contrariul şi să se contrazică, ne duce la concluzia că spusele lui din fragmentul respectiv, dacă nu au suferit vreo altă modificare, sunt lipsite de validitate]. La rândul său, Teodorit spune: „Şi făcându-se din nou vară în oraşul acela (Constantinopol) şi fiind prezenţi cei mai mulţi (dintre episcopii Răsăritului), – căci a fost nevoie să fie chemaţi iarăşi pentru a se întruni – au primit o scrisoare sinodală de la episcopii Apusului prin care erau îndemnaţi să ajungă la Roma, pentru a se întruni un sinod mult mai numeros acolo; însă ei, renunţând a se deplasa acolo, căci nu le era de nici un câştig, l-au trimis pe Klydon cel ce s-a ridicat împotriva Bisericilor, arătându-le (apusenilor) şi dându-le de înţeles despre nepăsarea lor. Iar curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” [Teodorit, Istoria Bisericească, cartea I, cap. 9 şi 10, PG 80]. Aşa încât nu numai că Papa nu a întrunit un Sinod Ecumenic la Roma, ci el însuşi şi întreaga Biserică Apuseană s-a supus Sinodului acestuia întrunind, potrivit celor istorisite de Teodorit, „un sinod foarte mare la Roma, acceptând cele decretate la acest Sinod (al II-lea Ecumenic)”. Iar refuzul de a se deplasa la Roma şi cuvintele „curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” trimise Papei Damasus, exprimă îndeajuns măsura şi felul supunerii Răsăritului faţă de Papa [Răspunsul Răsăritenilor către Papa poate fi găsit în cartea a V-a, cap. 10 a Istoriei lui Teodorit şi în Colecţia sfintelor canoane, Paris, 1861, vol. 1, pag. 286].
Însă, în timp ce scrisorile enunţă faptele atât de limpede, partizanii papismului pretind că sinodul şi-a luat autoritatea de la Papa, deoarece împăratul i-a scris acestuia să semneze dimpreună cu ceilalţi documentele Sinodului, întrucât documentele unui Sinod Ecumenic trebuie semnate de către toate Bisericile. Epistola împăratului către Papă este considerată de aceştia drept un indiciu al superiorităţii Papei. Însă ar fi mai corect din partea lor să menţioneze epistola ierarhilor greci şi textul acesteia decât epistola împăratului, deoarece doar din epistola acelora poate fi stabilită poziţia Papei, de vreme ce în ea s-a pronunţat în scris autoritatea Bisericii şi a fost întipărit duhul Bisericii. De asemenea, să le amintim acestora şi cuvintele vrednice de menţionat ale Sinodului înscrise în discursul de salut al acestuia adresat împăratul Teodosie: „…rugăm aşadar pe blândeţea Voastră ca prin gramata cuvioşiei Voastre să întăriţi hotărârea Sinodului, aşa încât, precum aţi cinstit Biserica prin scrisorile Voastre de chemare, tot aşa să fie pecetluite la sfârşit cele hotărâte; iar Domnul să-ţi sprijine ţie împărăţia etc.” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1861, vol. 1, pag. 284]. Întrebăm deci: cine a întrunit Sinodul Ecumenic? Cine a validat cele hotărâte în Sinod? Răspunsul la aceste întrebări sunt chemaţi să-l dea apărătorii papismului. Cunosc oare apărătorii papismului faptul că episcopii care nu semnează documentele Sinodului Ecumenic sunt afurisiţi de acesta? Deoarece este necesar să se arate unanimitatea Bisericii întregi. Din acest motiv i-a fost trimisă Papei epistola, iar nu din motivul invocat de papistaşi.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
