Tema cuvântului meu este viața duhovnicească ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
Aș dori mai întâi să lămurim puțin sintagma „viață duhovnicească”, „duhovnicie”, pentru că obșteasca noastră înțelegere este ca, atunci când vorbim despre ea, să ne referim la diferitele expresii pe care le îmbracă, așa cum sunt, de pildă, rugăciunea, nevoința, iar acestea se vede limpede, bunăoară, din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. Socotesc însă că viața duhovnicească stă în aceea că în noi se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt, iar nu totalitatea acelor manifestări exterioare prin care o definim noi în mod obișnuit; viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul.
Iar aceasta, dintr-o dată, ne limpezește poziția pe care ne situăm față de înțelegerea vieții duhovnicești, căci atunci nu se mai pune problema că omul trebuie să fie educat după cine știe care principii sau învățat cum să se adâncească în rugăciune și nevoință, urmând niște șabloane. Ci atunci, duhovnicul, indiferent de adâncimea propriei viețuiri în duh, ar lua aminte la ceea ce Duhul Sfânt săvârșește cu omul, i-ar încălzi sufletul spre primirea Lui, l-ar feri pe om de înșelare, de căderi, l-ar ține departe de clătinarea credinței. În acest chip, lucrarea duhovnicului poate părea pasivă, dar, pe de altă parte, ea se vădește a fi cu mult mai adâncă decât suntem noi înclinați să credem.
Înainte de a trece mai departe, aș dori să spun două cuvinte despre aceea că noi dăm înțelesuri diferite conceptului de creștere în viața duhovnicească, de „înduhovnicire”. Socotesc că există trei tipuri de duhovnici.
Cel dintâi, în ordinea „creșteri”, să spunem, este preotul care a primit harul preoției, cel care are nu doar dreptul, dar și puterea de a săvârși Sfintele Taine: Taina Euharistiei, a Botezului, a Sfântului Maslu și, de asemenea, Taina Mărturisirii, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu. Marea primejdie care îl pândește pe preotul tânăr și lipsit de experiență, dar plin de entuziasm și nădejde, este aceea că, uneori, tinerii care ies de pe bănicile școlilor teologice își închipuie că hirotonia întru preot i-a umplut de înțelepciune, de experiență, chiar și de darul „deosebirii duhurilor”, transformându-se în felul acesta în ceea ce întâlnim adesea sub denumirea de „tineri stareți/stăreței”. Cu alte cuvinte, fără a avea încă o oarecare maturitate duhovnicească, fără a avea cel puțin acea cunoaștere care să se poată numi proprie experiență, ei socotesc că deja au învățat tot ceea ce este de trebuință ca să-l poată lua de mână pe păcătosul care se căiește și să-l ducă deja de pe pământ la cer.
Şi, din nefericire, aceasta se petrece mai peste tot și nu arareori tânărul preot, în virtutea puterii primite de sus prin Taina Preoției, fără să mai adauge la aceasta experiența unei adevărate viețuiri în duh, la care, de altfel, Domnul l-a și chemat, începe să își povățuiască fiii duhovnicești prin tot felul de „porunci”: „Asta să nu faci”, „Asta să faci”, „Literatură din aceasta să nu citești”, „mergi la biserică”, „fă metanii”… Iar rezultatul este o caricatură de viață duhovnicească, pe care o duc „cei care le-au căzut jertfă” lor și care fac, poate, întocmai ceea ce au făcut toți nevoitorii, numai că aceia lucrau astfel iscusindu-se tot mai mult în trăirea unei vieți în duh, iar nu ca niște animale dresate. Iar în aceea ce îl privește pe duhovnic, pentru el aceasta este o adevărată catastrofă, căci pătrunde într-un ținut în care nu are nici dreptul să pătrundă, nici experienţa necesară. Dacă, iată, zăbovesc asupra acestui aspect, o fac pentru că este o problemă vitală pentru preoții noștri.
Stareț este doar acela care primește de la Duhul Sfânt această harismă; este un dar de la Dumnezeu. Iar a te deprinde să fii stareț este cu neputință, așa cum este cu neputință să-ți alegi să fii genial. Putem cu toții să visăm să fim geniali, dar nu este prea greu de înțeles că Beethoven sau Mozart, Leonardo da Vinci sau Rubliov au avut o asemenea genialitate, care nu se poate deprinde în nicio școală din lumea asta, care nu se poate deprinde nici măcar ca urmare a unei îndelungate experiențe – ea este numai darul Duhului Sfânt.
Lungesc discuția pe această temă, dar nu întâmplător, ci pentru că eu socotesc că este o chestiune fundamentală – vitală, aș zice – poate că în Rusia mai mult decât în țările Apusului, iar aceasta pentru că în Rusia preotul ocupă un rol central în viața oamenilor. Şi, adesea, tinerii preoți (tineri fie ca vârstă, fie ca experiență duhovnicească) își „comandă” fiii duhovnicești în loc să îi crească. Iar a-i crește înseamnă a se raporta la ei și a lucra cu ei așa cum un grădinar lucrează cu florile sau cu plăntuțele: are a cunoaște bine solul, felul plăntuțelor, condițiile în care au fost sădite, cele ce țin de climă și atâtea altele, și numai așa poate fi de folos, poate ajuta. Iar aceasta este, de altfel, și tot ceea ce poate el face: ajută plăntuța să se dezvolte în firescul ei. A frânge personalitatea unui om pentru a-l face după propriul tău chip este cu totul necuvenit. Un scriitor bisericesc din Apus spunea: „Fiul duhovnicesc trebuie să fie purtat numai către el însuși, iar calea de străbătut prin întreaga sa viață, către firescul lui, poate fi adesea foarte lungă”. În Viețile Sfinților vedem cum cei mai mulți dintre stareți știau să facă aceasta. Stareții știau să fie ei înșiși, dar știau și să vadă în celălalt omul lăuntric, excepțional și unic, și știau să dea fiecăruia putința de a deveni el însuși, iar nu o replică a propriei lor personalități sau, încă și mai rău, o copie la indigo a celorlalți.
Iar ca pildă pentru aceasta să luăm din chiar istoria Bisericii Ruse întâlnirea dintre Cuvioșii Antonie și Teodosie de la Pecerska. Teodosie a fost crescut de marele Antonie, dar viețuirea unuia, din acest punct de vedere, nu este copia celuilalt, căci Antonie a fost pustnic, iar Teodosie întemeietorul vieții de obște. Ai zice: cum a putut Antonie să-l pregătească pe Teodosie să facă ceea ce el însuși nu a făcut, cum a putut să-l crească să fie ceea ce el însuși nu a dorit niciodată să fie, să ducă o astfel de viețuire către care, de altfel, pe el Domnul nici nu îl chemase? Socotesc că aici este neapărat de trebuință să deosebim între dorința noastră de a-i face pe oameni după chipul nostru și dorința de a-i face după chipul lui Hristos.
Stăreția, aşa cum am mai spus, este un dar dumnezeiesc. Este, dacă vreți, un fel de „genialitate duhovnicească”, iar pentru aceasta niciunul dintre noi nu își poate îngădui să se poarte ca un stareț. Dar mai este și o stare de mijloc – aceasta este „părințeala” (paternitatea duhovnicească). Dar și aici, adesea, tânărul (și uneori nu așa tânărul) preot, doar pentru că i se spune „dom’ părinte!”, își închipuie că nu mai este un simplu preot care spovedește, ci părinte cu adevărat, în sensul acela în care Pavel spunea despre sine: „Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți” (I Cor. 4, 15) și despre care a vorbit, la vremea sa, și Cuviosul Serafim de Sarov. „Părințenia” constă în aceea că oarecine – poate să nu fie neapărat preot – a născut un om la o viață în duh, un om care, privind la el, a văzut, cum se spune, în ochii lui și pe chipul său, strălucind lumina vieții veșnice și, pentru aceasta, a putut veni la el să-i ceară a-i fi învățător și povățuitor.
Ceea ce este specific unui tată este aceea că este de un sânge cu fiul său, iar în viața duhovnicească, Părintele este de un duh cu ucenicul său. Şi astfel, îl poate purta, pentru că între ei există o adevărată împreună-glăsuire nu doar duhovnicească, ci și sufletească. Vă amintiți probabil că, în vremea ei de înflorire, în pustia egipteană se găsea o mulțime de nevoitori și de povățuitori; dar oamenii nu își alegeau povățuitorul după măsura slavei de care se bucura acesta, nici pentru că despre el se vorbeau numai lucruri minunate, ci mergeau către acela pe care l-ar fi înțeles și care, la rândul său, i-ar fi înțeles pe ei.
Iar acesta este un lucru nu lipsit de însemnătate, pentru că ascultarea nu înseamnă să împlinești orbește porunca unui om care are asupra ta o oarecare putere, fie ea materială, fizică, duhovnicească sau sufletească; ascultarea stă în aceea că omul, alegându-și povățuitorul în care are desăvârșită încredere, în care vedea ceea ce el însuși caută, îl ascultă nu doar în fiecare din cuvintele pe care i le spune, dar chiar și din tonul vocii, sârguindu-se să se folosească de întreaga personalitate a învățătorului său pentru a se depăși pe sine, împărtășindu-se de toate darurile experienței aceluia și încercând să treacă dincolo de acele hotare ale creșterii pe care le-ar fi atins doar prin propriile puteri. Ascultarea este, mai întâi de toate, năzuința de a asculta, de a auzi nu doar cu mintea, nu doar cu urechea, ci cu toată ființa, cu inima deschisă, plină de evlavie către contemplarea tainei duhului celuilalt.
În ceea ce îl privește pe părintele duhovnicesc care v-a născut în duh, sau care v-a luat spre creștere după ce un altul v-a născut, și care își poate asuma „părințenia” pentru sufletul vostru, acesta, la rândul său, va privi cu evlavie la lucrarea pe care Duhul Sfânt însuși o săvârșește în sufletul vostru. Părintele duhovnicesc, ca, de altfel, orice preot de parohie de bună credință, trebuie să fie în stare (iar aceasta se dă, adesea, ca rod al silirii de sine, luării aminte și evlaviei către cel care vine la el) să întrezărească în omul de dinaintea lui acea frumusețe a chipului lui Dumnezeu, frumusețe pe care omul nu o pierde niciodată în chip desăvârșit. Chiar când omul este întunecat de păcat, duhovnicul trebuie să vadă în el icoana care a suferit vătămări din pricina condițiilor vieții, a nepurtării de grijă a omului sau chiar a profanărilor; să vadă în el icoana și să se plece cu evlavie înaintea a ceea ce a rămas din ea și, de dragul acelei frumuseți dumnezeiești pe care încă o mai păstrează, să se sârguiască a înlătura tot ceea ce urâțește chipul dumnezeiesc din om. Părintele Evgraf Kovalevski, încă mirean fiind, mi-a zis odată: „Când Dumnezeu îl privește pe om, nu vede în el faptele bune, care pot și să nu fie, sau cine știe ce realizări pe care nu le are, ci vede frumusețea aceasta, a chipului Său din om, care nu va putea fi niciodată biruită de urât”. Şi iată, dacă duhovnicul nu este în stare să vadă în om veșnica lui frumusețe, mugurii desăvârșirii acelei chemări a lui de a fi după chipul lui Hristos, atunci el nu poate fi povățuitor niciunui suflet, căci pe om nu îl construiești ca pe un obiect, nu îl faci, ci îl poți numai ajuta să crească la măsura propriei sale chemări.
Iar aici ar fi poate potrivit să limpezim un pic și ceea ce înțelegem noi prin cuvântul „ascultare”. De cele mai multe ori, ne referim la ascultare înțelegând prin aceasta supunerea, plecarea și, câteodată, chiar robirea, dependența de duhovnic sau de acela pe care noi l-am numit – în deșert și spre paguba nu doar a noastră, ci și a lui – părintele nostru duhovnicesc sau starețul nostru. Ascultarea, așa cum am arătat mai sus, stă tocmai în auzirea, ascultarea cu toate puterile sufletului. Iar aceasta îi obligă deopotrivă pe amândoi: pe duhovnic și pe ascultător. Pentru că duhovnicul trebuie să se aplece cu întreaga sa luare aminte, cu întreaga sa experiență, cu ființa sa întreagă, cu toată rugăciunea pe care o poate face și – îndrăznesc să spun chiar mai mult – cu întreaga lucrare pe care o săvârșește în el însuși Preasfântul Duh, spre a lua aminte la ceea ce același Duh Sfânt săvârșește în omul care i s-a încredințat. Duhovnicul ar trebui să poată urmări căile pe care Duhul Sfânt le străbate în sufletul ucenicului său, ar trebui să se plece cu evlavie înaintea lucrării dumnezeiești care se săvârșește în acesta, dar nu să se silească să-l construiască el după chipul său sau după cum i se pare lui că omul ar trebui să se dezvolte, ca „jertfă” a călăuziri sale duhovnicești.
De ambele părți este de trebuință smerenia. Noi, preoții, ne-am obișnuit cu smerenia numai din partea ucenicului sau a fiului duhovnicesc, dar câtă smerenie îi este de trebuință preotului, duhovnicului, ca niciodată să nu dea buzna în pământul sfânt, ci să se poarte cu sufletul omului așa cum i-a poruncit Domnul lui Moise să se poarte cu pământul care înconjura rugul aprins. Şi fiecare om este – potențial sau real – tocmai acest rug nears; și pe el îl înconjoară pământ sfânt, pe care duhovnicul poate păși doar descălțându-și sandalele, niciodată altfel decât ca vameșul care stătea la ușa templului, privind în templu și știind bine că aceea este casa Dumnezeului Celui Viu, loc sfânt, unde nu are dreptul de a intra decât dacă însuși Dumnezeu poruncește sau dacă spune El ce anume trebuie să împlinească acolo sau ce cuvânt să rostească.
Una dintre sarcinile duhovnicului este aceea de a-l crește pe om în libertatea duhului, în împărăția libertății fiilor lui Dumnezeu și nu de a-l ține întreaga sa viața în stadiul de copil: pentru ca să nu alerge mereu, pentru orice nimicuri, zadarnic, în deșert, la părintele său duhovnicesc. Ci el trebuie să crească la acea măsură în care să poată fi singur în stare să deslușească ceea ce Duhul Sfânt, prin cuvinte negrăite, vestește inimii sale.
Gândind la ce înseamnă smerenia ne putem opri la două scurte aspecte. Cea dintâi: smerenia (în limba rusă смирение) este acea stare a împăciuirii, când omul se „împăciuiește” cu voia lui Dumnezeu, predându-se acesteia în chip desăvârșit, fără hotar, cu bucurie, zicând: „Fă, Doamne, cu mine după cum binevoiești!”. În felul acesta, omul se „împăciuiește” și cu toate circumstanțele propriei vieți. Acum totul este darul lui Dumnezeu: și cele bune, și cele grele. Domnul ne-a chemat să fim trimișii Lui pe pământ, iar El ne trimite acum acolo unde stăpânește întunericul ca, acolo unde stăpânește deznădejdea, noi să fim nădejdea; acolo unde bucuria a murit, bucuria să renască. Iar locul nostru nu este doar acolo unde este pace, liniște, la Biserică, în vremea Dumnezeieștii Liturghii, unde suntem ocrotiți de prezența celuilalt, ci acolo unde stăm în singurătate, ca prezență a lui Hristos în întunericul lumii lipsite de chip.
Dacă ne gândim la rădăcina latinească a cuvântului „smerenie” (humilitas), aceasta derivă de la substantivul „humus“, care înseamnă „pământ mult roditor”. Gândiți-vă – și despre aceasta scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – cum arată pământul: stă liniștit, deschis, fără apărare, atât de vulnerabil înaintea feței cerului; și primește de la cer și zăduf, și raze de soare, și ploaie, și rouă. Dar el primește și ceea ce noi numim „îngrășământ”, și care nu este altceva decât bălegar, primește și gunoaiele și tot ceea ce aruncăm noi pe el. Şi ce se întâmplă mai departe? Rodește! Şi, cu cât mai mult poartă ceea ce noi, duhovnicește, numim înjosire, cu atât mai mult aduce roadă.
Şi iată că a ne smeri înseamnă, de fapt, a ne deschide înaintea lui Dumnezeu, încât să rămânem cu totul fără nicio „apărare”, fără niciun ascunziș în fața Lui, în fața lucrării Duhului Sfânt, a chipului dumnezeiesc al lui Hristos, Care ni Se îmbie, la asemănarea căruia suntem chemați, a învățăturii Sale; a ne smeri înseamnă a ne lăsa „vulnerabili” față de har, așa cum, în viața noastră strâmtorată de păcat, suntem vulnerabili față de oameni, de cuvintele lor aspre, de faptele lor care ne dor, de batjocura lor; înseamnă a ne lăsa pe noi înșine, în așa fel încât noi înșine, voind aceasta și dându-I dreptul, Domnul să poată săvârși asupra noastră tot ceea ce I-ar fi bineplăcut; să primim toate, să ne deschidem, să ne lăsăm, pur și simplu, „biruiți” de Duhul Sfânt.
Eu cred că, dacă și duhovnicul se va deprinde în felul acesta cu smerenia, văzând în om veșnica și de netrecut a sa frumusețe, cunoscându-și, în același timp, și locul pe care îl ocupă el în viața aceluia (iar locul acesta este cu adevărat minunat, sfânt este: locul prietenului mirelui, rânduit a păzi întâlnirea mirelui cu mireasa), atunci, cu adevărat, duhovnicul va putea fi un împreună-călător cu fiul său duhovnicesc, va putea merge alături de el pas cu pas, ocrotindu-l, sprijinindu-l, fără însă a da vreodată buzna în tărâmul tainic al sufletului, unde îi este dat numai Duhului Sfânt să pășească.
Dar unde să căutăm duhovnici? Necazul este tocmai acela că stareții, chiar și duhovnicii, nu trebuie căutați, căci este foarte posibil să înconjori o lume întreagă fără să îi poți afla. Experienţa însă ne arată că, uneori, Domnul ne trimite omul de care avem trebuință chiar în clipa în care avem nevoie, fie măcar și pentru puțină vreme. Atunci acest om trimis de Dumnezeu ni se face ceea ce ar fi fost stareții, dacă i-am fi avut pentru o perioadă lungă de timp. Știți, adesea mă gândesc că eu parcă aș avea ocrotitor ceresc pe măgărița lui Valaam, cea care a grăit și a descoperit proorocului ceea ce el singur nu putuse să vadă: în sensul acesta. Atât de des vin la mine oameni, iar eu nu știu ce să le răspund și, dintr-odată, cu totul pe neașteptate, spun ceva care se arată a fi fost drept. Eu cred că, în acele clipe, Dumnezeu este Cel care dă cuvânt. Dar a socoti că experiența ta, învățătura ta își va da întotdeauna posibilitatea să faci aceasta este cu neputință, de aceea, de multe ori, tot ce poți să faci este să taci cu multă evlavie și cuviință și să spui omului: „Știi, acum nu îți pot da niciun răspuns!”. Avem o pildă minunată în viața Cuviosului Ambrozie al Optinei: la dânsul, oarecând, au venit niște oameni, cerând sfat, iar el le-a spus să aștepte două-trei zile. La un moment dat, un negustor i-a spus: „Trebuie să mă întorc. Dugheana îmi este închisă, iar tu nu îmi spui nimic!”. La care Ambrozie i-a răspuns: „Nu pot să îți spun nimic. Am cerut răspuns la însăși Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, dar Ea tace”. Iar eu cred că și noi am putea spune uneori: „Vezi, aș putea să-ți spun ceva din mintea mea, din cărți, din cele pe care le-am auzit și eu în viața mea. Ceva aș putea să-ți spun, dar acesta nu ar fi adevărul. De aceea, nu pot să-ți spun nimic. Roagă-te. Mă voi ruga și eu, și, dacă Domnul îmi pune ceva la inimă, îți scriu, îți spun”. Atunci omul s-ar raporta față de cuvântul pe care i-l spui cu totul în alt chip decât atunci când ai avea răspunsuri de-a gata la toate întrebările vieții, căci toți știu pe de rost răspunsurile tale de-a gata: problema este că omul nu știe care dintre ele i se potrivește lui în momentul de față.
Acum aș vrea să lămuresc aceea că, vorbind despre genialitate, nu m-am referit nici la preoți, nici măcar la categoria numită părinţi duhovnicești, ci în mod special și aparte m-am referit la fenomenul stăreției. Şi am folosit cuvântul „genialitate”, căci în limbajul curent el semnifică ceea ce, de altfel, noi am putea numi „harismă”. În concepția lumească există genialitate în muzică, arhitectură, matematică. Aceasta este „ceva” ce noi nu am putea atinge nicicum prin propriile puteri. De aceea, nu am vorbit aici despre preoție, în general, și firește că nu m-am gândit nici să micșorez cumva statura preotului de parohie, chiar și a celui mai tânăr, mai simplu, dar care cu toată seriozitatea își împlinește datoriile preoțești, spovedind oamenii, lucrând cu ei așa cum a învățat de la Părinţii Bisericii, de la teologi, așa cum au fost şi el, la rândul lui, povățuit de părintele său duhovnicesc, așa cum a fost luminat prin rugăciunea pe care o face. Acesta este un lucru de mare preț.
Dar apare uneori ceva care pe mine un pic mă necăjește: anume aceea că anumiți preoți (aceasta se întâmplă și cu mirenii, dar acum mă refer la preoți, pentru că ei sunt „profesioniștii”), cu cât sunt mai necrescuți și mai neștiutori în cele ale vieții duhovnicești, cu atât mai ușor cred că, imediat ce au fost îmbrăcați cu sutana și și-au pus epitrahilul, pot începe de acum a da cuvânt de la Dumnezeu. Îmi amintesc despre un om foarte respectabil, un mare stareț, care mi-a spus oare când: „eu nu mă mai rog atunci când oamenii îmi cer un cuvânt, pentru că, după rugăciune, eu dau cuvânt de la Duhul Sfânt, iar dacă ei nu împlinesc cu acrivie ceea ce le spun, ei greșesc Duhului Sfânt, iar pentru aceasta nu au iertare”. La aceasta mă refeream. Aceasta este însă – slavă Domnului! – o extremă. Mă îngrozesc însă că omul poate crede că, pentru că a zis și el de trei ori: „Doamne, luminează mintea mea cea întunecată de patimi!”, tot ce va vorbi el mai încolo vor fi proorocii dumnezeiești.
Eu cred că aici rațiunea elementară își are rolul ei: poți vorbi despre ceea ce știi cu siguranță. Să zicem, luând o pildă de mare greutate: Sfântul Apostol Pavel putea vorbi cu deplină încredințarea și fără echivoc despre Învierea lui Hristos, pentru că el L-a întâlnit pe Hristos cel Viu, Cel Înviat pe drumul Damascului; și despre alte lucruri a vorbit, dar nu ca despre unele pe care le-a văzut nemijlocit. Şi alți oameni au o astfel de experiență determinată, poate de o mai mică măsură, poate de o mai mică putere, dar despre care pot da cuvânt fără îndoială: „Da, știu fără putință de tăgadă”, așa cum un ateu care s-a întors la Domnul a publicat în Franța o carte pe care a intitulat-o: „Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit”.
Preotul, ca și mireanul, poate de asemenea vorbi din experiența Bisericii, al cărei mădular este și el, chiar dacă nu se împărtășește deplin de comorile acesteia. Căci, având părtășie cu celelalte mădulare ale Bisericii, împărtășindu-se astfel de experiența lor, poate lua aminte la aceasta. Pentru că, deși ea încă nu i-a devenit pe deplin propria experiență, poate spune omului aflat într-o nevoie: „Lucrul acesta e adevărat, pentru că așa spune Biserica, iar din sânul ei știu mai mult decât din propria experiență”. Iar în cele din urmă, iată, sunt lucruri despre care putem vorbi numai pentru că ni le-a descoperit Domnul.
Extras din Adierea Duhului- purtarea de grijă față de suflete– Mitropolitul Antonie de Suroj.
