„Deșteaptă-te, române!” – imnul unei renașteri spirituale și naționale

În fiecare an, la 29 iulie, România își pleacă fruntea în semn de recunoș­tință în fața unei creații devenite simbol și stindard de neclintit al demnității naționale – imnul „Deș­teap­tă-te, române!”. Această zi nu este numai o comemorare formală, ci și o reînnoită chemare la credință, la unitate, pentru un neam a cărui is­torie s-a țesut din suferință și spe­ranță, din jertfă rourată de marele vis al libertății și demnității.

Cântec de redeșteptare, rugă de libertate, „Deșteaptă-te, române!” nu reprezintă doar un text liric, ci și o mărturisire a obștii românești, un testament transmis prin timp de o generație luminată celor ce aveau să ducă mai departe idealul românesc.

Imnul s-a născut în focul Revolu­ției de la 1848, în inima Transilvaniei românești, la Brașov; a fost cântat pentru prima oară la 29 iulie 1848 în Parcul Zizinului, cu prilejul unei adunări patriotice.

Versurile aparțin lui Andrei Mureșanu (1816-1863), poet, publicist și un fervent susținător al idealurilor naționale, apreciat pentru capacitatea sa de a trezi conștiințele adormite și de a transforma poezia în faptă. Inspirat de zbuciumul vremurilor și de suferința națiunii sale, Mureșanu a scris poezia Un răsunet, publicată în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

Melodia a compus-o Anton Pann (1796-1854), vestit psalt, profesor și creator de muzică bisericească, care a înțeles că glasul dreptății se poate înălța atât din strană, cât și din cântecul popular. Nicolae Bălcescu avea să spună că această creație a lui Mureșanu reprezintă „Marseilleza românilor”. Destinul ei s-a arătat providențial. Deși neadoptat oficial în secolul al XIX-lea ca imn de stat, „Deșteaptă-te, române!” a fost prezent în momentele cruciale ale devenirii noastre. A răsunat în Războiul de Indepen­dență din 1877, în timpul Marii Uniri din 1918, pe fronturile celor două conflagrații mondiale și, mai recent, în decembrie 1989, la Timi­șoara și București, unde glasul său s-a preschimbat în ecoul libertății redobândite.

Pe fondul Revoluției Române, în 1990, cântecul lui Andrei Mureșanu a fost adoptat de facto drept imn, oficializarea sa făcându-se în anul 1991, prin Constituția României, apoi în 1994, prin Legea nr. 75. Din 1998, s-a declarat data de 29 iulie ca Zi a Imnului Național al României, aceasta devenind o sărbătoare cu o adâncă semnificație spirituală și civică.

La o lectură atentă, versurile exprimă nu doar un apel politic, ci și un îndemn cu încărcătură spirituală. Ele sunt o rugăciune pentru luminarea conștiinței, o chemare la demnitate, la responsabilitate față de trecut și viitor. Cuvinte precum „acum ori niciodată”, „să dăm dovezi la lume”, „în aste mâini mai curge un sânge de roman” au ecouri profunde în ethosul creștin, amintind de timpul mântuirii, de lupta duhovnicească și de jertfa mucenicească.

Din fiecare vers răzbate lumina credinței în izbânda binelui, în biruința adevărului, în dreptatea neamului: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ”. A muri pentru libertate reprezintă în sine o mărturisire creș­tină, o jertfă pentru un ideal mai presus de viața biologică, pentru păstrarea chipului lui Dumnezeu în demnitatea umană.

Biserica Ortodoxă Română, care în acest an sărbătorește o sută de ani de la înființarea Patriarhiei, în toată desfășurarea istoriei noastre, s-a arătat nu doar ca un factor de conservare a identității, ci și ca un catalizator al trezirii naționale. Fie că vorbim de mitropoliți, episcopi, călugări sau preoți, aceștia au sădit în sufletele credincioșilor nu numai credința în Hristos, ci și iubirea de limbă, de neam și de libertate.

Însuși Anton Pann, autorul melodiei, a fost profesor de muzică bisericească, psalt și folclorist, iar influența bizantină se simte în linia melodică gravă, solemnă, dar și mobilizatoare. El a înțeles că o cântare capătă puterea unui cuvânt profetic, că glasul psaltic, deprins cu imnurile Învierii, poate trezi din somn un întreg popor.

Revoluționarii pașoptiști nu și-au imaginat viitorul României în afara credinței. Mulți dintre ei aveau formare teologică sau se înrudeau cu clerul. Andrei Mureșanu, la rându-i, a fost un om de o religiozitate aparte, scriind o poezie pătrunsă de sentimentul misiunii divine.

Bisericile din Transilvania, Moldova și Țara Românească au jucat adesea rolul unor sanctuare ale conștiinței de neam. În pridvoarele lor s-au citit proclamații, în Sfintele Altare s-au oficiat Sfânta Liturghie și s-au sfințit steaguri, iar din amvoane s-au rostit îndemnuri de înălțare sufletească și națională.

„Deșteaptă-te, române!” reprezintă nu doar un imn al învierii unui popor, ci și o înflăcărată rugăciune, care nu invocă armele, nu îndeamnă la ură, ci stăruie pentru trezirea din letargie, asumarea unei responsabilități și păstrarea memoriei conștiinței de neam. Asemenea Psalmului 43, 25 – „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne!” – și imnul româ­nesc cere o ridicare din uitare, din robie, din nepăsare: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”. Acel „somn de moarte” poate fi înțeles duhovnicește ca somnul păcatului, al înstrăinării, al lepădării de sine și de Dumnezeu. A te „deș­tepta” nu înseamnă doar a deveni activ civic, ci mai întâi a învia lăuntric, a redescoperi sensul real al li­ber­tății, care nu este libertinaj, ci comuniune în adevăr.

Ziua Imnului Național constituie o sărbătoare a memoriei active. Ea ne amintește că a fi român nu presupune numai existența unei iden­ti­tăți istorice, ci și a misiunii unui popor creștin, cu vocație de jertfă, de cultură și de mărturisire. În fiecare cuvânt al imnului se aud ecourile glasurilor celor care și-au dat viața pentru acest pământ și pentru limba strămoșească.

Astăzi, când contemporaneitatea relativizează totul, când se uită sau se ignoră valorile și reperele, imnul național rămâne o sfântă mărturisire, dar și un cânt de veghe. La temelia lui stau versul poetului-profet și cântul psaltului-iscusit. În el răsună dangătul clopotelor și foșnetul codrilor, plânsul mamelor și bucuria Învierii.

„Deșteaptă-te, române!” nu este doar titlul unui cântec, ci și imperativul unei renașteri continue, o strigare ce nu se învechește, o voce care străbate veacurile ca o chemare sfântă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea ortodoxă a neamului nostru.

În fiecare 29 iulie, să ne adunăm în jurul imnului național nu numai cu mâna la inimă, ci și cu inima deschisă spre lumină, spre adevăr și spre Dumnezeu. Fiindcă, așa cum istoria a dovedit, nu există adevărată libertate fără credință, nici adevărată trezire fără Hristos.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: http://ziarullumina.ro.