Bunul Dumnezeu i‑a făcut pe Îngeri, însă unii dintre ei, din pricina mândriei lor, au căzut şi s‑au făcut diavoli. Bunul Dumnezeu a plăsmuit pe om, creatură desăvârşită, ca să completeze ceata cea căzută a Îngerilor. De aceea diavolul invidiază mult făptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii strigă: „Noi am greşit o singură dată şi ne tiranizezi, iar pe aceştia care greşesc de multe ori îi ierţi”. Da, dar oamenii se pocăiesc. Aceştia, deşi erau Îngeri, au ajuns diavoli; şi în loc să se pocăiască, se fac mai vicleni şi mai răi, pornindu‑se cu răutate să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Luceafărul era din cea mai luminoasă ceată. Dar în cele din urmă… Din mândrie diavolii s‑au îndepărtat de Dumnezeu cu mii de ani mai înainte şi continuă să se depărteze din mândrie şi să rămână nepocăiţi. Un „Doamne miluieşte” dacă ar spune, Dumnezeu ar face ceva şi pentru ei. Să spună un „am greşit”; dar nu spun „am greşit”. Dacă diavolul ar fi spus „am greşit”, ar fi devenit din nou Înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Însă diavolul are voinţă înţepenită, încăpăţânare, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască. Înfricoşător lucru! Şi aceasta deşi au fost Îngeri!
– Părinte, diavolul îşi aduce aminte de starea lui de mai înainte?
– Dacă îşi aduce aminte, spui? El este foc şi urgie, pentru că nu vrea să se facă alţi Îngeri care să‑i înlocuiască. Şi cu cât înaintează se face mai rău. Sporeşte în răutate şi invidie.
O, dacă ar simţi cineva ticăloşia diavolului, ar plânge zi şi noapte. Cât de mult se mâhneşte un om bun atunci când vede pe cineva că se schimbă, se face criminal? Cu cât mai mult văzând nu un om, ci un Înger! Odată pe un monah[1] l‑a durut mult pentru diavoli şi, rugându‑se în genunchi cu capul la pământ, spunea: „Tu eşti Dumnezeu şi dacă vrei poţi afla un chip ca să se mântuiască şi aceşti diavoli nefericiţi, care, mai întâi având o slavă atât de mare, acum au toată răutatea şi drăcia lumii şi dacă nu ne‑ai fi păzit, ne‑ar fi distrus pe toţi oamenii”. Deci în timp ce zicea aceste cuvinte, rugându‑se cu durere, vede un cap de câine alături de el ce îi scotea limba şi‑şi bătea joc de el. Se vede că Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să‑l înştiinţeze pe monah că El este gata să‑i primească, numai să se pocăiască, dar ei nu vor mântuirea lor. Vedeţi, căderea lui Adam s‑a îndreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pământ, prin Întrupare. În timp ce căderea diavolului nu se poate îndrepta fără să se smerească. Diavolul nu se îndreaptă, pentru că nu vrea. Ştiţi cât de mult s‑ar bucura Hristos! La fel şi omul, numai atunci când nu vrea, nu se îndreaptă.
– Părinte, diavolul ştie că Dumnezeu este dragoste şi îl iubeşte?
– Ei, cum să nu ştie!
– Atunci de ce îşi continuă tipicul său?
– Pentru că mândria nu‑l lasă. Este însă şi viclean. Acum încearcă să câştige toată lumea. Îşi spune: „Dacă am cât mai mulţi următori, Dumnezeu va fi nevoit ca la sfârşit să‑I fie milă de toate făpturile Sale şi voi intra şi eu în planul Lui”. Aşa crede. De aceea vrea să dobândească cât mai mulţi următori. Vezi cum o suceşte? Îşi spune: „Am atâţia de partea mea. Dumnezeu va fi nevoit să mă favorizeze şi pe mine!”. Fără să se pocăiască? Dar, oare, Iuda n‑a făcut la fel? Ştia că Hristos va elibera pe morţi din iad şi şi‑a spus: „Voi merge şi eu înainte de Hristos, ca să mă elibereze şi pe mine”. Vezi viclenie? În loc să ceară iertare de la Hristos, s‑a dus şi s‑a spânzurat. Şi uitaţi‑vă cum milostivirea lui Dumnezeu a încovoiat smochinul, dar el şi‑a strâns picioarele ca să nu ajungă pe pământ. Şi toate acestea ca să nu meargă să spună un „iartă‑mă”. Înfricoşător! Aşa şi diavolul, începătorul iubirii de sine, nu spune „iartă‑mă”, ci mereu se sileşte să dobândească cât mai mulţi următori lui.
[1] Monahul acesta, precum s‑a descoperit mai târziu, a fost însuşi Bătrânul Paisie.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
